Arhim. Ioil Konstantaros – “Pericopa apostolică la sărbătoarea Sfântului Nicolae”

Evrei 13: 17-21

Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este una dintre cele mai mari personalităţi pe care Biserica noastră le cinsteşte şi le sărbătoreşte cu mare cuviinţă. Viaţa lui este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor. De aceea şi lectura apostolică care se citeşte cu această ocazie, sfătuieşte pe credincioşi să asculte de povăţuitorii lor duhovniceşti, cum a fost şi însuşi Sfântul Nicolae.

Să  vedem versetele textului sfânt şi să ne oprim apoi asupra unui element important:

„17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.

18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim.

19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.

20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,

21. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!”

Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor.

Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili.

Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”.

Fără  îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea turmei încredinţate lui.

Şi dimpotrivă, atunci când turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.

Cineva poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”.

Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara turmei ca „un păstor năimit şi rău”.

Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”.

Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre.

Minunata viaţă a sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem credinţa noastră ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.

Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.

Încheind, să-l rugăm pe marele sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae.

Amin.

Sfântul Andrei prăznuit la Constantinopol

Praznicul Tronului Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol este Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. Acesta a aşezat aici ca prim episcop de Byzantion (ulterior, Constantinopol) pe Stahie, pomenit între cei 70 de apostoli. Şi anul acesta, Sărbătoarea Tronului Ecumenic a fost întunecată de ecumenismul sincretist. Prezentăm în continuare două ştiri semnificative de pe http://thriskeftika.blogspot.com; traducerea aparţine. I.F.

29.11.2009

Patriarhul Bartolomeu va sărbători pe Sfântul Andrei împreună cu cardinalul catolic Walter Kasper

Fidel cu statornicie obişnuinţelor sale ecumeniste, Patriarhul Bartolomeu va sărbători şi anul acesta pomenirea Sfântului Andrei împreună cu reprezentanţii catolici care l-au avut drept cap de delegaţie pe Walter Kasper. Se pare că nici protestele creştinilor practicanţi, nici naufragiul Dialogului din Cipru nu au putut să-i înţelepţească pe ecumenişti. Sărbătorirea Sfântului Andrei în Fanar în prezenţa catolicilor şi sărbătorirea Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel la Roma în prezenţa episcopilor ortodocşi este de acum o obişnuinţă consfinţită a ecumeniştilor şi a catolicilor. Acest rău obicei ar trebui să înceteze imediat, pentru că:

1. Prezenţa catolicilor la Dumnezeiasca Liturghie nu constituie decât rugăciune-în-comun, care este interzisă de Sfintele Canoane. De altfel, catolicii de foarte multe ori citesc rugăciunea „Tatăl nostru” sau alte texte liturgice, făcându-şi mai activă în felul acesta participarea la aceste slujbe.
2. Imaginea catolicilor în Catedrala Patriarhală crează poporului impresia unităţii între toţi creştinii, impresie cu totul rătăcită. Catolicii sunt eretici şi nu-şi au locul în cadrul Dumnezeieştii Liturghii ortodoxe.

Prezenţa cardinalilor catolici la Liturghia patriarhală nu constituie decât o umbrire a prăznuirii Sfântului Apostol Andrei. Prin astfel de acţiuni, Fanarul pare că şi-a pierdut definitiv lumina, iar pentru prezent nu se întrevede nici o modalitate prin care şi-ar putea redobândi luminozitatea duhovnicească.30.11.2009

Îmbrăţişări între catolici şi ecumenişti în Fanar, la sărbătoarea Sfântului Andrei

Predica Patriarhului Bartolomeu la sărbătoarea Sfântului Andrei în Fanar constituie o continuare a demersului său ecumenist spre îmbrăţişarea papei.

Începe adresându-se cardinalului catolic Walter Casper prin formula „Înaltpreasfinţit”, iar ereticului papă prin cuvintele „Sanctitatea Sa, Papa şi Episcopul Romei”. În continuare îl numeşte pe papa „frate în Domnul, Sanctitatea Sa Papa Romei celei Vechi”, iar spre sfârşit spune că în efortul pentru unitatea Bisericii Ortodoxe „Biserica Constantinopolului este însoţită întotdeauna de scumpa participare a Bisericii Romei celei Vechi”?

Citind cineva toate acestea are impresia sau că se află înainte de epoca Schismei sau că Schisma a trecut, dar nu am băgat de seamă! Cum ar putea un credincios să-l perceapă pe ereticul papă, dacă el este numit „Episcop”, „Sanctitate”, „frate în Domnul”, iar erezia papală drept „Episcopie a Romei”?

Cel puţin nefericite şi neteologhisite pot fi considerate cele pe care le spune patriarhul atunci când se referă la dialogul „în duh de smerenie”, ignorând în mod voit că, în cadrul convorbirilor cu ereticii nu se potriveşte smerenia (ca cedare şi supunere faţă de erezie), ci promovarea cu îndrăzneală a Adevărului şi arătarea căii de pocăinţă pentru eretici. Patriarhul nu aminteşte nimic despre rugăciunile-în-comun pe care şi de data aceasta le-a făcut împreună cu ereticii.

Ecumeniştii şi catolicii nu sunt interesaţi de Adevărul lui Hristos şi al Sfintei Lui Bisericii. Cum ar spune poporul simplu: catolicii şi ecumeniştii nu au nici un Dumnezeu.

Mitr. Ierotheos Vlahos: Traseele subterane ale ecumeniştilor

Intervenţie a Înaltpreasfinţitului Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos şi Aghios Vlasios în cadrul Ierarhiei Bisericii Eladei, expusă în Actele Sinodului

Problema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi “cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

1. Dialogul este necesar, dar cu anumite condiţii teologice, eclesiologice şi canonice, indispensabile. Adică: Biserica nu trebuie ca, în numele dialogului, să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.

2. Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei, precum şi alte teme teologice de bază, precum învăţătura despre “actus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie (“Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea, se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de Patriarhiile Răsăritului a început cu odat cu primatul papei, continuând mai târziu cu introducerea lui “Filioque”, de către franci, în teologia Romei celei Vechi. Adică: papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.

3. Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi, chiar dacă, prin prisma acestuia, se va înainta şi la alte chestiuni, considerăm că încă există anumite probleme care trebuie semnalate.

I. Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Totul se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la Întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în “întuneric”.

II.    Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune “unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care – dacă va trebui – pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a “bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic orthodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul “Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei “Filioque”.

IV. În timp ce în Biserica Ortodoxă sistemul ei administrativ este sinodal, în cea romano-catolică sistemul administrativ este papocentric. Aceasta se vede foarte bine din hotărârile Conciliului II Vatican şi din alte texte conciliare, în care se susţine că papa este conducător al colegiului episcopilor, este piatra Bisericii, este conducătorul veşnic şi văzut şi temelia unităţii, care îi leagă atât pe episcopi întreolaltă, cât şi mulţimea credincioşilor, este reprezentantul lui Hristos şi ca păstor peste toată Biserica, are autoritate desăvârşită, supremă şi universală în Biserică, pe care o poate exercita întotdeauna liber. De asemenea, trebuie să se sublinieze că, potrivit eclesiologiei papismului, “nu poate să existe un Sinod Ecumenic dacă nu este autorizat sau cel puţin dacă nu este acceptat de către succesorul lui Petru”.

Prin urmare, această concepţie papocentrică şi superioritatea papei chiar şi asupra Sinoadelor Ecumenice desfiinţează sinodalitatea şi constituie o altă eclesiologie. Opinia catolicilor că Bisericile, adică cele Ortodoxe, care nu-l acceptă drept conducător al lor pe papa sunt deficitare, adică au anumite lipsuri, este inacceptabilă.

V. În proiectul textului, care trebuie să se dezbată în Cipru în luna octombrie, deşi există multe puncte importante, care arată cum a funcţionat primatul papal în primul mileniu, cu toate acestea nu se atinge deloc relaţia dintre primatul papal şi Sinoadele Ecumenice. Un text, care nu are claritate în gândire nu poate să se impună şi să ajute la readucerea celor despărţiţi în Biserica Universală.

VI. Este un fapt incontestabil că problema de bază a papei este că nu a acceptat în mod esenţial Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, care oferă aceleaşi privilegii de onoare Bisericii Noii Rome şi dreptul de a hirotoni episcopi pentru ţinuturile barbare. Aceasta se vede şi din faptul că la nici un Sinod Ecumenic papa nu a fost de faţă, ci doar reprezentanţii săi.

VII. Dacă cineva studiază cu atenţie textele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe îşi dă seama că aceştia pe de o parte conglăsuiesc asupra continuării dialogului, dar pe de altă parte pun condiţii clare, precum, de pildă, să fie condamnată Uniaţia fără echivoc, iar după primat dialogul să înainteze şi la alte chestiuni teologice esenţiale.

VIII. De la Întâlnirea la Ravenna Patriarhia Moscovei s-a retras pretextând prezenţa arhiepiscopului Estoniei şi prin urmare nu a semnat textul, după cum nu l-a semnat nici Patriarhia Georgiei. Trebuie să fie rediscutate hotărârile tuturor Bisericilor Ortodoxe asupra textului de la Ravenna.

După  toate acestea, propun ca după o dezbatere şi o hotărâre în cadrul Ierarhiei, să se dea reprezentanţilor noştri o îndrumare, asupra a ce vor susţine în cadrul dialogului, iar după semnarea textelor să aibă loc o dezbatere în cadrul Ierarhiei. În acelaşi timp, să se declare clar că dacă reprezentanţii noştri vor semna un text, care este în afara liniilor trasate lor de către Biserică, atunci acest text Biserica noastră nu şi-l asumă.

Textul a fost publicat în ziarul săptămânal Ορθόδοξος Τύπος, 27/11/2009; traducere din greacă: ierom. Fotie

Pr. Thodoros Zisis: Ecumeniştii sunt coresponsabili pentru falsificarea Evangheliei şi pierderea ortodocşilor

Orthodoxos Typos, 20.11.2009
Papismul şi protestantismul au falsificat Evanghelia

În ultima vreme, mulţi membri ai pleromei Bisericii  se neliniştesc pentru evoluţia destructivă şi violentă a aşa numitelor relaţii intercreştine dintre Ortodoxie şi cele două mari erezii ale Occidentului – papismul şi protestantismul. Această nelinişte s-a exprimat în mai multe feluri, iar anul acesta prin redactarea cunoscutei “Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care, răspândită şi semnată de mulţi, pentru prima dată a deranjat şi a tulburat pe cei liniştiţi care se lăudau cu succesele lor ecumeniste.

Năvalnica şi atotcuprinzătoarea atmosferă politică şi culturală a globalizării urmăreşte nu numai desfiinţarea graniţelor geografice dintre popoare, ci şi dărâmarea temeiurilor spirituale, culturale şi religioase. Scopul urmărit este nivelarea diferenţelor şi particularităţilor, omogenizarea oamenilor în ceea ce priveşte crezul şi modul lor de viaţă, crearea unui nou tip de om, fără nelinişti duhovniceşti şi aspiraţii metafizice, ci alipit pământului, confortului şi prosperităţii materiale. Acest lucru deserveşte două ţinte precise ale proiectanţilor: oamenii vor ajunge nişte fiinţe consumiste şi orientate materialist, care vor îngroşa profiturile materiale şi economice ale întreprinderilor şi vor fi simultan sclavi şi luptători zi de zi pentru existenţă, pentru asigurarea bunurilor materiale, al căror grad de satisfacere este în mâinile celor puternici, ca prin crizele economice controlate sau de aprovizionare să ţină popoarele supuse şi ascultătoare. Al doilea scop evident este de a pune la zid Evanghelia lui Hristos şi Biserica, care constituie unicele forţe de împotrivire la materialism, aşa încât Lumea Nouă să fie guvernată nu de Hristos, ci de Antihrist. Doar Hristos a biruit ispita satanei referitoare la bunurile materiale şi a învăţat că “nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), iar ierarhizând materia şi duhul, lumea şi pe Dumnezeu, a dat prioritate lui Dumnezeu şi duhului: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Şi în altă parte: “Ce va folosi omului, dacă ar câştiga lumea toată şi şi-ar pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”( Marcu 8, 36).

Lumea creştină a Marelui Constantin, a Noii Rome – Constantinopolul, a Ortodoxiei, căreia spiritual îi aparţine şi a treia Romă, Moscova, a experiat şi a transformat această învăţătură ascetică şi desăvârşitoare a Evangheliei într-un mod de viaţă. Acum însă, ea trebuie înlocuită de către Lumea Nouă a mentalităţii materialiste a Americii şi a Europei, Pax Christiana de către Pax Americana.

Papismul (romano-catolicismul), de când s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, a căzut în ispitele satanei şi s-a transformat într-o putere lumească cu preocupări economice, dinastice, ocupante, politice, cu doctrină şi mod de viaţă, care nu au nicio legătură cu viaţa şi cu învăţătura Evangheliei. Aşa cum atât de dinamic a susţinut marele gânditor rus Feodor Dostoievski, papismul nu mai este nici măcar creştinism; dacă Hristos ar reveni pe pământ, sfinţii inchizitori ai Romei L-ar condamna şi L-ar răstigni. Aşadar, oamenii papei au distrus şi au sluţit Evanghelia, nu s-au purtat ca “lumină a lumii” şi ca “sare a pământului”, de aceea nici nu au putut cuceri sufletele oamenilor din Occident. Occidentul – Europa şi America, s-au îndepărtat repede de papismul nevrednic de credibilitate şi s-a descreştinat, deoarece “dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5, 14). În mod justificat au respins şi au călcat în picioare  abuzivul şi falsul creştinism al papei.

Protestantismul s-a opus şi el în mod justificat la absurdităţile şi la deviaţiile papismului, încercând însă singur, fără a cere ajutorul Bisericii, să se întoarcă la puritatea adevărului evanghelic, fără succesiune apostolică şi fără harul Tainelor, şi a condus de-a lungul timpului la o mulţime de schisme şi învăţături care neagă până şi Învierea lui Hristos, iar în planul vieţii morale justifică până şi “patimile de necinste”, după cum numeşte Apostolul Pavel homosexualitatea în capitolul I al Epistolei către Romani.

O dublă greşeală: amestecarea cu ereziile şi cârja papală

Aşadar, cu acest creştinism sluţit, desfigurat şi nevrednic de credibilitate al papismului şi al protestantismului vor să ne unească şi să ne identifice planificatorii New-Age şi ai mondializării, cu un creştinism cu o mentalitate materialistă, pământească, cosmocratică, pentru a stăvili influenţa binefăcătoare a Evangheliei şi a Bisericii în lume, pentru ca oamenii să nu-L mai găsească nicăieri pe adevăratul Hristos, pentru a ceda tuturor ispitelor diavolului şi pentru a se instaura Împărăţia lui Antihrist. Au reuşit deja să ne târască şi să ne arunce în panprotestantul “Consiliul Mondial al Bisericilor”, adică în Consiliul Mondial al ereziilor şi al rătăcirilor. Ce ruşine şi ce neruşinare! Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos, Una, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, potrivită şi echivalată cu numeroasele lăstărişuri protestante, dintre care fiecare susţine că este adevărata Biserică. În final, există una sau multe Biserici? Şi ereziile sunt Biserici? Biserica de-a lungul timpului niciodată nu s-a identificat şi nu a coexistat cu corporaţiile şi organizaţiile ereticilor. A făcut-o nu din lipsă de iubire, ci pentru a-i ajuta pe eretici să se întoarcă prin pocăinţă şi în acelaşi timp pentru a-şi păzi credincioşii de erezie. Propovăduieşte la modul autentic adevărul, atunci când există pericolul ereziei, şi aşteaptă din partea celor rătăciţi răspunsul corespunzător. Dacă se va identifica cu ei, unde se vor mai întoarce aceştia? Vor rămâne acolo unde sunt, dacă vom aceepta, după cum proclamă unii “ortodocşi”, că şi acolo există mântuire şi acolo există adevăr. Îi punem într-o situaţie foarte dificilă şi pe toţi acei eterodocşi care au venit la Ortodoxie, care, dacă nu sunt statornici şi pe deplin încredinţaţi de pasul lor mântuitor, se smintesc şi deznădăjduiesc.

Încă de la început, papismul a privit cu bucurie şi cu satisfacţie intrarea noastră în “Consiliul Mondial al Bisericilor”, deoarece l-am lăsat astfel singurul revendicator al Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti. Deoarece însă, spre deosebire de noi, nu uită că în a doua jumătate a secolului al XV-lea o posibilă alianţă cu ortodocşii la sinoadele reformatoare de la Constantza (1414-1418) şi Basel (1431-1439), mişcări premergătoare ale protestantismului, ar fi putut conduce la instaurarea sistemului sinodal şi ar fi putut desfiinţa primatul de autoritate papală, nu ne lasă doar cu protestanţii, ci ne vrea alături de el în faţa protestanţilor care au lepădat multe inovaţii. Şi după cum ne-a târât atunci la ruşinoasa Ferrara-Florenţa, pentru a nu confirma reforma sinodală, care ajunsese până şi la caterisirea papei de către chiar cardinalii săi, aceleaşi acţiuni le întreprinde şi acum. Ne atrage la dialogul iubirii cu caramelele sale, că suntem – chipurile – “Biserici surori” şi dialogăm “de pe aceleaşi poziţii”. Însă în mod oficial continuă să ne considere schismatici şi “cu lipsuri” sau “deficitari” din punct de vedere eclesiologic, ca să ne ducă prin recunoaşterea primatului la Uniaţie (= unire prin greco-catolicizare), a cărei condamnare la Freising (Monaco) de către plenul Comisiei Mixte de Dialog (în 1990) a fost îngropată şi făcută dispărută. Prin această activitate unilaterală, pe care fără a protesta şi prin tăcere am acceptat-o, se dovedeşte că papa până şi în cadrul Dialogului Teologic face ce vrea ca “primul” (protos) şi “infailibilul”. Prin urmare, de ce să mai dialogăm, dacă Vaticanul acceptă doar ceea ce-i convine, iar ale noastre le respinge şi le face ca inexistente? Noi repetăm prosteşte aceeaşi greşeală, ca şi oarecând la Ferrara-Florenţa când am semnat Uniaţia, şi ne facem din nou măciuca papismului prin inadmisibilul text de la Ravenna şi prin mai gravul proiect referitor la primatul papal din Cipru.

Trebuie să semnalăm că în condiţii similare facem aceleaşi greşeli, fără să fi învăţat din istorie. Elada şi Cipru, ca să fie ajutate de către Occident şi de către papa, semnează din nou, ca şi la Ferrara-Florenţa (1438-1439), texte unioniste inadmisibile, acceptă şi respectă pe panereticul papă – falsificatorul Evangheliei, însă în felul acesta izgonesc şi îndepărtează ajutorul lui Dumnezeu şi-i jignesc pe Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori ai Credinţei. Constantinopolul, care a încercat (odinioară) părăsirea lui Dumnezeu, din nefericire, ne conduce la acţiuni fals-unioniste, ne conduce la o nouă Ferrara-Florenţa, pe urmele celui ce avea să fie cardinalul Visarion al Niceii şi nu pe ale Sfântului Marcu Evghenicul, stricând şi el (Constantinopolul) Evanghelia şi îmbrăţişându-se cu “lupii grei” ai papismului şi ai protestantismului. De aceea, este nevoie de priveghere, după îndemnul Apostolului Pavel, care a prevăzut că “Şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 29-31).

(traducere din greacă: ierom. Fotie)

29 noiembrie 2009: Slujba de aşezare în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen

Patriarhia Ierusalimului, în urma unei Hotărâri Sinodale, va săvârşi duminică, 29 noiembrie 2009, slujba de trecere în Aghiologhionul Bisericii Ortodoxe a Noului Sfinţit Mucenic Filumen Aghiotafitul, Egumenul Locului de Închinare de la Fântâna lui Iacob, care a fost martirizat (de către iudei, fiind lovit cu toporul în cap, nota P.O.Gr.) în paraclisul din Neapole (Samaria) pe 29 noiembrie 1979, în timp ce săvârşea slujba vecerniei.

Acesta provenea din Insula Cipru, s-a apropiat din tânără vârstă de Frăţia Sfântului Mormânt şi a slujit înainte de sfârşitul său martiric ca Egumen al Sfintei Mănăstiri a Fântânii lui Iacob. În conştiinţa multora din respectabilii membri ai Bisericii şi mai ales din părinţii de la Sfântul Mormânt el a fost deja consfinţit ca nou mucenic.

Dumnezeiasca Liturghie patriarhală în biserica mare a Sfintei Mănăstiri, biserica Sfintei Fotini Samarineanca, va fi săvârşită de Preafericitul Patriarh Teofil în dimineaţa duminicii următoare, în prezenţa părinţilor arhierei şi preoţi de la Sfântul Mormânt, când va fi citit şi actul oficial de aşezare în rândul sfinţilor a Noului Sfinţit Mucenic Filumen înaintea sfintei lui racle cu cinstitul său trup.

La ceremonie vor participa Preasfinţiţii Mitropoliţi Neofit de Morfos şi Isaia de Tamasos, special veniţi din patria sfântului, Consulul General al Eladei la Ierusalim, domnul Sotirios Atanasiou, şi alţi reprezentanţi diplomatici, precum şi o mulţime de evlavioşi pelerini din Elada, Cipru şi din alte ţări ortodoxe.

Traducere din elină de monahul Leontie

Receptarea în presa greacă a vizitei Patriarhului Bartolomeu la Sinagoga Park East din New York

Comentând vizita Patriarhului Ecumenic la Sinagoga Park East din New York din 6 noiembrie 2009, în timpul săvârşirii serviciului religios iudaic, pentru a primi Premiul Macabeilor pentru promovarea libertăţii religioase, domnul Spiros Hatzaras, ziarist grec, întrebându-se dacă Patriarhul a fost prezent acolo în calitate de Patriarh Ecumenic sau în calitate de om politic al statului turc, aminteşte Canonul 65 Apostolic: “Dacă vreun Cleric, sau mirean va intra în Sinagoga Iudeilor, sau a Ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească, şi să se afurisească” [Apost: 7, 45, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 6, 32, 33, 37, 38]. http://www.youtube.com/watch?v=9M_VuxsVp9c&feature=player_embedded

Mitopolitul Ambrozie de Kalavrita, singurul care a schiţat vreo atitudine vizavi de vizita Patriarhului Ecumenic, într-un articol dezaprobator, se întreabă, menţionând că nu este de acord cu poziţia categorică a jurnalistului Hatzaras, cum a trebui să procedăm în cazul î care ar avea loc vizita reciprocă a unui Rabin în vreo Sfântă Biserică, în timpul Sfintei Liturghii …

Vizita Patriarhului Ecumenic a fost transmisă live de un post american de televiziune. Din secvenţele filmate (http://www.youtube.com/watch?v=LOpHM6CYVGs), se vede că Patriarhul a stat ca pe ouă şi nu a schiţat vreun gest liturgic. Desigur prezenţa lui acolo, în timpul serviciului religios, este discutabilă, dacă nu chiar inoportună. Dacă ţinem cont de faptul că pe acolo au trecut în vizită, în aceleaşi condiţii, Patriarhul Rusiei şi Papa Romei, precum şi mulţi oameni politici, ni se pare că, într-o ordine a importanţei stabilită de cei ai casei, a sosit rândul ca şi Patriarhul Ecumenic să-şi aducă obolul la înfăptuirea “păcii între popoare”.

National Geographic Decembrie 2009 – Athos

Reportaj despre Sfântul Munte: http://ngm.nationalgeographic.com/2009/12/athos/draper-text

Excelentă galerie de imagini: http://ngm.nationalgeographic.com/2009/12/athos/dove-photography

 

Dare de seamă despre orbi

Noul guvern PASOK a hotărât ca proprietăţile bisericeşti să fie impozitate cu 3%. După evaluările oamenilor Bisericii, acest lucru înseamnă triplarea actualelor impozite. Până acum, Biserica aducea anumite venituri către stat, ca o onorabilă instituţie a statului, dar, de acum înainte, va plăti impozit, ca nici o alta.

În general, această hotărâre a fost primită în mediile ecclesiastice, cu suspiciune şi reţinere. Un Mitropolit spunea că, dacă Biserica, aşa cum a făcut şi în alte rânduri, şi-ar trece bunurile mobile şi imobile în proprietatea statului, la anul ar fi nevoie de o nouă astfel de manevră pentru a scoate statul de pe minus (a câta oară ?).

Mă rog, că va fi jecmănită Biserica, aşa cum n-a mai fost de pe vremea turcilor, asta este, n-ai ce-i face, după cum zice şi Mitropolitulul Salonicului, kir Anthimos: “Adevărata problemă nu e impozitarea, ci faptul că urmează să fie îndepărtate simbolurile religioase, Sfânta Cruce şi icoanele din şcoli şi din instituţiile publice”. Degeaba faceÎnalt Prea Sfinţia Sa apel la prim-ministrul Papandreou, al cărui bunic a fost preot: mama dânsului, Margareth, a fost martor al lui Iehova. O linie dură de guvernare, declarată deschis împotriva învăţământului religios, este anunţată şi de ministrul învăţământului, Anna Diamantopoulou.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte urmează, totuşi, să trimită o delegaţie la Guvern, în problema impozitării: egumenul de la Simonopetra, Arhimandritul Elisei, împreună cu reprezentanţii Mânăstirilor Marea Lavră, Grigoriou şi Sfântul Pavel, vor bate drumul până la Atena, cu jalba-n proţap.

Anul trecut, de zilele Politehnicii (comemorarea intrării cu tancurile peste studenţii de la Politehnică, în anii `70, în timpul dictaturii de dreapta) domnea teroarea, însă cele de anul acesta au fost destul de lejere. Dacă anul trecut se spunea că violenţele sunt bine organizate de PASOK, acum, când socialiştii sunt la putere, ni se pare normal ca guvernul să nu-şi bată singur cuie în talpă.

Închei cu un apel al aceluiaşi Mitropolit de Salonic: “Lăsaţi libertatea Bisericii, altfel, s-a terminat !”.

PS Îi mărturiseam unui prieten grec, că nu pot să înţeleg din ce cauză au votat grecii cu socialiştii. Mi-a răspuns, zâmbind, că n-o să înţeleg nici atunci când românii vor vota cu socialiştii. A rămas gânditor pentru un moment şi-apoi s-a pronunţat: necredinţa.

P.O.Gr.

Cuvântul Înaltpreasfinţitului Mitropolit Panteleimon de Antinoe la pomenirea Sfântului Nectarie al Eghinei

Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos este spaţiul în care omul îşi află destinaţia, scopul existenţei şi în sfârşit izvorul tuturor puterilor pentru a urca la înălţimile virtuţilor şi astfel, prin harul dumnezeiesc, să poată să se transfigureze din persoană izolată în persoană sfinţită şi îndumnezeită. Biserica Ortodoxă este atelierul duhovnicesc în care se formează şi ia chip icoana lui Hristos în caracterul omului, iar omul devine icoană vie a lui Dumnezeu. Prin viaţa personală a fiecărui credincios se mărturiseşte viaţa lui Hristos.

Omul se sfinţeşte şi se mântuieşte doar atunci când se află în sânul Bisericii Ortodoxe, iar în afara acesteia nu există nici sfinţire, nici mântuire. Existenţa sfinţilor constituie dovada palpabilă că mântuirea există şi se oferă doar de către Hristos în Biserica aceea pe care El însuşi a întemeiat-o prin Sângele Său. Această mântuire se oferă tuturor acelora care cred corect în numele Lui şi împlinesc poruncile Sale. În cadrul ereziilor şi schismelor nu există mântuire. De aceea nici nu există sfinţi.

Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe sunt acei oameni care au dovedit că sunt prieteni adevăraţi ai lui Hristos, s-au lepădat de faptele păcătoase ale lumii, şi-au ridicat crucea şi L-au urmat pe El. În sufletele sfinţilor Preasfântul Duh a aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, iar ei au considerat toate lucrurile şi slava acestei lumi drept nişte gunoaie, deşertăciuni şi lipsite de orice valoare.

Sfinţii încălzesc prin pilda lor sufletele credincioşilor pe care păcatul le-a îngheţat. Ei constituie luminile lui Hristos care luminează în întuneric şi arată drumul drept pe care noi suntem datori să-l urmăm, drumul bunei-cinstiri, al Ortodoxiei, şi al vieţii virtuoase şi morale.

Sfinţii constituie stelele tăriei celei înţelegătoare a Bisericii şi reflectă Lumina lui Hristos în lume, dăruind speranţe şi puteri prin care se întăresc credinţa şi evlavia credincioşilor creştini.

O nou-arătată stea a Bisericii noastre Ortodoxe este sfântul prăznuit astăzi de Patriarhia Elin-Ortodoxă a Alexandriei – Nectarie Kefalas, Mitropolitul Pentapolei, care, prin nevoinţele sale, smerenia sa, tăcerea şi nerăutatea sa, s-a dovedit prin harul lui Hristos nectar al virtuţilor, vas preţios al dumnezeieştilor daruri ale Sfântului Duh, înălţime a smereniei, adâncime a iubirii.

Prin viaţa sa ascetică s-a învrednicit să devină alabastru prea frumos mirositor al dumnezeieştii miresme a Preasfântului Duh şi mijlocitor prea cald al sufletelor. Sfântul Nectarie s-a arătat o făclie luminoasă care luminează bogat sufletele oamenilor binecredincioşi cu lumina învăţăturilor evanghelice. S-a arătat vrednic slujitor al lui Dumnezeu-Cuvântul şi vrednic Păstor şi slujitor al Sfintelor Taine.

Pentru viaţa sa virtuoasă, curată şi lipsită de răutate a fost invidiat, izgonit, calomniat, dispreţuit de lume şi cu toate acestea el răbda în tăcere şi cu smerenie orice încercare. A avut întotdeauna adânc înrădăcinate în inimă cuvintele lui Hristos, pe care ni le-a încredinţat când a zis: „Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni”. Diavolul însă, văzând dispoziţia de nevoinţă a sfântului, a ridicat război împotriva robului lui Dumnezeu.

Când cineva se hotărăşte să-I urmeze lui Dumnezeu, atunci vine în contradicţie cu diavolul, iar acesta, la rândul lui, îi ridică împotrivă pe toţi aceia care îi fac voia. Diavolul nu îi luptă pe ai săi, pe cei care trăiesc o viaţă păcătoasă, pe cei care s-au lepădat de Hristos, pe cei care au căzut în erezie sau în schisme. De aceştia nu este interesat, pentru că îi are în mână. Îi luptă pe aceia care păşesc pe drumul lui Dumnezeu, pe drumul virtuţilor şi al pocăinţei.

Apostolul Pavel ne învaţă, zicând că „lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor şi a stăpânitorului lumii întunericului acestui veac”.

Sfântul Nectarie a fost o personalitate care s-a distins prin luptele duhovniceşti împotriva diavolului şi constituie un exemplu luminos pentru toţi credincioşii din toate timpurile.

În epoca noastră, în care idealurile, valorile morale şi virtuţile sunt atacate de puterile lumeşti şi întunecate ale veacului acestuia, personalitatea Sfântului Nectarie se impune ca un far luminos care luminează acele suflete care sunt necăjite şi le îndrumează la limanul cel sigur al mântuirii, care este Hristos.

Sfântul Nectarie a fost continuatorul Predaniei patristice a Bisericii Ortodoxe şi s-a învrednicit de harisma facerii de minuni, atât atunci când era în viaţă, cât şi după moarte. Sfântul său trup a rămas mai mult de douăzeci de ani nestricat, izvorând negrăita bună-mireasmă a sfinţeniei „ca un alabastru al Sfântului Duh”. Reabilitarea Sfântului Nectarie în ordinea canonică a Patriarhiei Elin-Ortodoxe a avut loc în ultimii ani, sub patriarhatul Fericitului Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa – Petros al VII – lea, care printr-o Hotărâre Sinodală a cerut iertare din partea tuturor acelora care l-au nedreptăţit şi a rescris numele său în catalogul episcopilor canonici ai Patriarhiei Alexandriei. În acel timp şi în momentul în care arhiereii aduceau icoana sfântului în sala sinodală, spaţiul a fost inundat de o bună-mireasmă cerească.

Toţi cei care îl cheamă pe sfânt ştiu că acesta aleargă imediat ca să izbăvească pe aceia care cu credinţă şi cu evlavie cheamă numele său. Dumnezeu îi proslăveşte în Biserica Sa pe aceia care L-au proslăvit prin viaţa lor.

Acest moment sfânt ne cheamă să ne amintim câteva cuvinte ale fericitului şi sfântului stareţ Amfilohie Makris, care descrie întâlnirea sa cu Sfântul Nectarie. „Îl consideram un sfânt viu, care purta în el un duh ortodox autentic. Întreţinerea cu el mi-a inundat sufletul cu simţăminte de respect şi evlavie faţă de sfinţenia sa, iar când mă spovedeam, distingeam marea lui iubire, infinita lui smerenie şi adâncimea vieţii lui duhovniceşti. Pe el l-am avut ca sprijin în ispitele vieţii mele monahiceşti”.

În inima sa nu exista vicleşug, ci doar o arzătoare dorinţă înflăcăra sufletul său: să vadă viaţa monahală răspândindu-se în întreg neamul său, pentru ca Biserica să-şi poată găsi ostaşi dedicaţi Ei şi puterea şi autoritatea din aceste Cetăţi ale Creştinismului care sunt mănăstirile noastre.

Sărbătoarea de astăzi a Sfântului Nectarie ne aduce următoarele mesaje. În primul rând, că Dumnezeu întotdeauna, în orice timp, va arăta pe sfinţii Săi cu scopul de a încuraja şi a întări credinţa creştinilor. În al doilea rând, că doar atunci când cineva are o legătură vie cu Biserica lui Hristos poate să ajungă pe înălţimile sfinţeniei; pentru că, departe de Biserică, nu poate nimeni nici să se sfinţească, nici să se mântuiască.

Sfântul Nectarie, prin faptele şi prin cuvintele sale, s-a dovedit a fi un vrednic ierarh şi, astfel, s-a arătat biserică a Preasfântului Duh, dovedind că omul timpului nostru şi al tuturor timpurilor poate să se sfinţească şi să ajungă pe înălţimile îndumnezeirii.

(traducere din elină de monahul Leontie)

Pace

Atunci când omul dobândeşte pacea lui Hristos în inima lui, el se împacă nu numai cu el însuşi, ci şi cu firea necuvântătoare.