Statul: un prădător lacom care mai totdeauna răpeşte cele ale Bisericii – Partea 1

De Arhimandrit Ioakim Sotirópoulos

Tema aşa numitei „proprietăţi bisericeşti” a constituit de zeci de ani o cauză majoră de îngrijorare pentru opinia publică, a provocat dezbateri intense între reprezentanţii Bisericii şi ai regimului, a pricinuit emiterea de diverse legi, a stârnit imaginaţia multora vizavi de „valoarea fabuloasă” a întinderilor mânăstireşti, şi, pe bună dreptate sau complet arbitrar, a atras dojeniri Bisericii fie pentru „cheltuielile nemăsurate”, fie pentru nepunerea în valoare a proprietăţii ei.

Aceleaşi lucruri se petrec şi astăzi, când, în ultimele luni, mare parte din mass-media, unii dintre ziariştii „jurişti” şi anumiţi „specialişti” care cred că le ştiu pe toate şi care se mai şi consideră oameni îmbisericiţi, fără să fie în esenţă mădulare ale Bisericii, ci doar în aparenţă, apar pe la diverse canale TV batjocorind toate instituţiile ţării şi mai ales Biserica. Cuvintele lor sunt bine-măsurate şi toţi sunt la unison. Niciodată însă, fă să ştim din ce cauză, nu se aude punctul de vedere contrar, iar dacă cineva încearcă să-l exprime, este dat pe faţă ca nebun. Aceşti telejudecători care se cred membri ai Bisericii, căreia „îi doresc binele”, nu ne-au spus niciodată, ca membri ai acesteia şi „în al cărei interes” ei acţionează, ce fel de activităţi au desfăşurat spre binele neamului sau spre binele Bisericii ?

Să iasă la iveală unul dintre aceşti telejudecători şi să ne răspundă la câteva întrebări. Au ei vreo idee ce înseamnă Biserica, au habar cum arată interiorul unui paraclis, ştiu cine este Dumnezeu, aceşti telejudecători cu salarii de mii de euro au făcut la viaţa lor vreo milostenie, au ajutat ei vreo familie săracă sau tot ceea ce ştiu ei să facă este să ne întrebe dacă Biserica a ajutat sau ajută oamenii ? (…) Mai avem şi alte întrebări de acest fel să le punem, ca unor membri ai Bisericii.

De multe ori sunt create subiecte bisericeşti avându-se în vedere scopuri şi ţinte concrete, cunoscute doar de ei, niciodată nefiind spus adevărul. Îi avem aşadar pe aceşti telejudecători – iată, o nouă profesie în ţara noastră – care apar la TV şi lovesc fără milă şi fără discernământ pe oricine le stă în cale, zicându-şi între ei: „bă frate, dacă nu pui un pic de condiment în ceea ce zici, cum să mai faci audienţă ?” Carevasăzică, aceşti telejudecători au redefinit mizeria, zicându-i „condiment”.

Atunci când însă este prins în corzi unul din breasla lor, aleargă toţi să-l ajute şi să-l susţină, şi pentru că au în mână şi cuţitul şi pâinea, nici măcar nu permit să răsufle subiecte care îi au pe ei în vizor. Aşa a fost în ultima vreme şi cu scandalul Vatopaidi: din motive necunoscute, nu am auzit deloc celălalt punct de vedere, deşi au fost destule încercări din partea multor clerici de a-şi spune punctul de vedere asupra subiectului, dar, dacă cineva era de partea Bisericii şi a Egumenului Efrem, nu avea cum să răzbată pe post. De ce astfel ? Astfel, s-a putut citi, auzi şi vedea în mass-media doar punctul de vedere al telejudecătorilor. (…)

De la începuturile ei, Biserica a fost un ansamblu de persoane fizice care aveau conştiinţa comună a faptului că sunt botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ca un întreg, ea a fost capabilă să aibă drepturi şi obligaţii, să ducă o activitate filantropică, să se preocupe de nevoile duhovniceşti, dar şi materiale, ale membrilor ei. Să ridice biserici pentru a săvârşi dumnezeieştile slujbe, şi diverse clădiri pentru susţinerea activităţilor filantropice; într-un cuvânt, să aibă avere. Fie datorită daniilor membrilor săi, fie datorită achiziţionărilor. Astfel, încet-încet, Biserica (parohii, mânăstiri, episcopii, mitropolii, locuri de închinare etc.) a dobândit ceea ce astăzi este denumit „proprietate bisericească”.

Biserica este îndreptăţită să aibă proprietăţi, iar acest lucru a fost acceptat prin multe hotărâri, nu numai ale Tribunalelor greceşti, ci şi ale Comisiei Europene a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei, for la care au apelat Mânăstirile ortodoxe cu prilejul Legii 1700/87. Biserica este în măsură să-şi valorifice proprietatea în mod profitabil pentru poporul grec, de prisos să fie amintită strânsa lor legătură de-a lungul vremii.

Prezentăm mai jos două articole mai vechi care au fost publicate în legătură cu problema proprietăţii Bisericii, cu scopul de a fi auzit şi celălalt punct de vedere.

Primul articol aparţine domnului Damianos Strouboulis şi a fost publicat în cotidianul Καθημερινή în aprilie 1987; al doilea text a fost emis de Sfântul Sinod în aprilie 1999. Suntem pe deplin încredinţaţi că, dacă am avea la îndemână un studiu mai nou privind proprietatea bisericească, am vedea că, astăzi, statul lacom nu şi-a schimbat deloc comportamentul (cei interesaţi de mai multe detalii pot citi cartea domnului judecător Gheorghios Apostolakis, Ακίνητη Περιουσία των Ορθοδόξων Εκκλησιών στην Ελλάδα, editată de Πρότυπες Θεσσαλικές Εκδόσεις).

Proprietatea Bisericii: dăruită sau furată de către stat ?

Ce a dat Biserica şi ce a luat statul în proprietate din 1833 până în 1951

de Damianos Strouboulis, Καθημερινή 12-13 aprilie 1987, pagina 4

Cu toate cele câte s-au scris despre proprietatea bisericească, încă se face lipsită dezvăluirea acelor proprietăţi pe care Biserica le-a oferit statului începând cu 1830 şi până astăzi, şi care sunt în număr atât de mare, încât salariile oferite de stat clerului nu ar acoperi nici măcar dobânda ! Fără alte multe cuvinte, mai bine să lăsăm cifrele să vorbească.

● Hotărârea Sinodală din 19 august 1833

Dintr-un total de 593 de Mânăstiri, cele 116 fără de monahi sunt date statului, încă 119, având monahi, sunt date şi ele statului cu condiţia ca să se îngrijească de monahi, 226 sunt subiectul unei taxe de 405 650 de drahme, adică o zecime din venituri (Hotărârea din 25 spetembrie 1833). Din 226 de lichidări, statului revin proprietăţile în întregime, atât imobile cât şi mobíle, sfinte vase, icoane etc., care au şi fost puse la dispoziţia statului în pieţele oraşelor, iar de pe urma imobilelor închiriate, au fost acordate statului în total 160 000 de drahme. În cele din urmă au fost lichidate şi 16 Mânăstiri de maici (Hotărârea din 25 februarie 1834).

● Hotărârea din 25 martie 1834: Sunt date Fondului Bisericesc toate Mânăstirile şi Bisericile particulare care nu fac dovada că sunt proprietatea unor donatori.

● Între anii 1834 – 1840 au fost lichidate alte 181 de Mânăstiri pentru consolidarea Fondului Bisericesc, în total 416. Trei sferturi din proprietatea bisericească a fost astfel desfiinţată, iar până în 1909, 10 procente din veniturile mânăstireşti treceau automat vistieria statului. În paralel, statul a asigurat din buget salariile arhiereilor, preoţilor şi necesarul pentru funcţionarea Sinodului, în total 250 000 de drahme.

● Legea din 1856 impune ca din veniturile mânăstireşti să se asigure construcţia şcolilor de stat.

● Legea din 1888 impune ca 5% din venitul fiecărei Mânăstiri să fie acordat Fondului Educaţiei Publice.

● Legea din 1889 stabileşte contribuţia la 150.000 de drahme anual. În 1892 se unifică cele două legi; în 1895, datorită faptului că nu putea fi plătită contribuţia de 150 000 de drahme, este scăzută la 100 000. Chiar şi această sumă fiind de nesuportat, statul purcede la exproprieri pentru a completa suma. Sinodul protestează energic (19 ianuarie 1894) deoarece statul nu a contribuit la educaţia clerului, aşa cum semnase în acord.

● Legea din 1893 impune taxare diferenţiată fiecărei Mânăstiri care are venituri mai mari de 5 000 de drahme, încasând astfel 45 000 de drahme pentru acoperirea „cheltuielilor de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu”.

● Legea din 1909 înfiinţează Fondul General Bisericesc în vederea „recuperării proprietăţilor mânăstireşti şi a acoperirii cheltuielilor bisericeşti”. Administrarea este raţională. Sunt acoperite salariile arhiereilor, clericilor, profesorilor de religie, se acordă 40 de burse studenţilor şi se acoperă cheltuielile de administrare a proprietăţilor bisericeşti. Se înfiinţează Institutul Clerical, este continuată alocaţia pentru Educaţia Publică. Totalul cheltuielilor: în jur de 1 000 000 de drahme anual. Ceea ce prisosea era acordat pentru întreţinerea clerului de enorie.

În 1919, la sfârşitul primului război mondial, pentru a împroprietări soldaţii eliberaţi, statul emite legea „privind exproprierea terenurilor agricole” care prevedea ca „terenurile aparţinând Mânăstirilor şi instituţiilor caritabile se expropriază în totalitate”, marilor proprietari particulari permiţându-li-se să păstreze până la 1 000 de hectare. Compensările s-au făcut la nivelul preţurilor din 1912, în cele mai multe cazuri acestea lipsind cu desăvârşire. Şi cel mai grav, terenurile nu au fost acordate celor care nu aveau teren agricol, ci marilor proprietari de pământ, care, în acelaşi timp, s-au asociat. Ei nu au plătit ulterior nici o despăgubire.

Dintre terenurile Bisericii care au fost expropriate, menţionăm următoarele:

1. Terenul Asociaţiei din Mortero: 48 de hectare de teren agricol, 5 hectare pădure desţelenită. Pentru Gruparea Refugiaţilor, Nea Erithreea: 340 hectare teren necultivat, 14 hectare pământ bun de cultivat cereale, 365 hectare pădure desţelenită; total: 773 hectare. Preţurile de atunci: 205 de drahme hectarul de pământ arabil, 57 de drahme hectarul de teren necultivat, 114 drahme hectarul de pădure. Valoare totală: 122 750 drahme. Terenuri aflate în proprietatea Mânăstirii Petraki, niciodată despăgubite.

2. Teren în Lahidia Marathonos, acordat Asociaţiei din Lahidia, 649 de hectare pământ arabil, 27 de hectare acordate şcolii, 15 hectare teren necultivat. Asociaţiei din Xilokeriza, 236 hectare teren arabil, 2 hectare teren necultivat. Asociaţiei Lahidion Xilokeriza, 28 de hectare necultivat, 26 hectare mlaştină. Total: 983 de hectare. Preţ hectar pământ arabil: 218 drahme, păşune: 57 drahme. Terenuri aflate în proprietatea Mânăstirii Petraki, niciodată despăgubite.

3. Teren în Geraka, total exproprieri, 10 278 hectare. Total despăgubiri către Mânăstirea Petraki: 880 769,25 drahme depuse la Banca Naţională.

4. Teren în Vari, către Asociaţia Vari, 4 hectare teren agricol, 5 hectare păşune/pădure. Către Asociaţia Crescătorilor de Vite din Vari, 0,12 hectare. Către Asociaţia Agricolă din Vari, 0,6 hectare. Către Asociaţia Refugiaţilor din Vari: 1,993 hectare teren arabil, 3,2 hectare pădure. Total teren: 15, 048 hectare. Preţ hectar teren arabil: 270 drahme; hectar pădure/păşune: 152 drahme. Total drahme depuse la Banca Naţională în contul Mânăstirii Petraki: 3 149,231.

5. Teren în zona Kamariza-Legraina. Întreaga suprafaţă aflată în perimetrul localităţilor Kamariza-Legraina-Lavrio-Thoriko a fost predată Asociaţiei Minelor Lavrio-Kamariza, conform Hotărârii nr. 125/1934 a Judecătoriei Atenei (hotărâre dispărută între timp).

6. Proprietatea mânăstirească Koropi, predată celor fără nici un fel de teren agricol. 3 873 hectare teren arabil, 74 hectare teren necultivat, total: 3 949 hectare. Preţ hectar teren arabil: 288,80 drahme, teren necultivat: 38 drahme. Total drahme depuse la Banca Naţională în contul Mânăstirii Petraki: 1 121 439,10 (în jur de 283 drahme pe hectar).

7. Teren în Agia Marina: Expropriere prin Hotărârea de Guvern nr. 116.015/1926. Nu a fost stabilită vreo evaluare, lipsesc elemente importante…

8. Teren în Gerosakouli, Asociaţiei refugiaţilor Xilokeriza, 1500 de hectare, preţ estimat: 162 drahme/hectar. Valoare totală: 243 000 drahme depuse la Banca Naţională în contul Mânăstirii Petraki.

9. În afara acestor mari suprafeţe de teren, din 1919 şi până în 1925 au avut loc o serie de exproprieri de mici suprafeţe de teren agricol, atunci când Fondul Bisericesc s-a prăbuşit. În 1930, el a fost înlocuit de ODEP, funcţionând pe alte principii. Exproprierea micilor terenuri a durat până în anii 1950.

Mânăstirile aveau venituri şi de pe urma aşa ziselor „drepturi de împădurire”, drepturi care, în urma legii din 1919 „privind răscumpărarea drepturilor de împădurire”, au fost reduse de la 33% la 15%, reducând veniturile mânăstireşti din această direcţie cu mai mult de jumătate.

Exproprierile au continuat astfel:

Legea 327/1947: “Pământul cultivat sau cultivabil aparţinând ODEP şi Mânăstirilor se va arenda obligatoriu ţăranilor fără proprietate, fără acordul Mânăstirilor proprietare”. Arendarea obligatorie se făcea la nivelul chiriei din urmă cu 10 ani, în vreme ce preţurile crescuseră după război de 50, până la 100 de ori. Pe baza acestei legi au fost arendate următoarele:

a) Terenurile Mânăstirii Leimónos din Mitilene, 2 200 hectare teren arabil şi 6 429 măslini au fost arendate pentru 28 853 000 de drahme anual, după ce în acelaşi an, 1947, ele aduseseră Mânăstirii un venit de 114 856 000 de drahme

b) Livezile de măslini din Koronisia Preveza, 2 000 de hectare cu măslini arendate pentru 3 340 000 de drahme anual, după ce până atunci aduseseră anual venituri de 26 500 000 de drahme.

c) Terenuri în Harakas Legraina, suprafaţă necultivată de 1 045 de hectare, neevaluate.

d) Păduri cultivabile (arse) între Vari şi Koropi, 600 de hectare. Neevaluate.

e) Terenurile Mânăstirii Hozoviotíssa din Thira,728 de hectare, arendate pentru 3 899 500, după ce în 1947 aduseseră venituri de 22 371 000.

f) Terenurile Mânăstirii Katerina din Akarnania, 250 de hectare arendate pentru 725 000 de drahme; în 1947, de pe urma a 213 hectare Mânăstirea strângând venituri de 1 241 000.

g) Livada Kefali a Mânăstirii Prodromou din Antikirra lichidat pentru 200 000 de drahme.

h) Tutungeria Grammatikous Akarnania, 283 de hectare. Luată silnic în stăpânire de membrii Asociaţiei locale. Aducea anual venituri de 9 655 000 de drahme.

În sfârşit, prin Decretul din 29 octombrie 1949 “privind înregistrarea terenurilor agricole”, art. 2: “Sunt subiectul exproprierii integrale şi concesionării către stat: Mânăstirile şi toate construcţiile religioase de orice natură, toate suprafeţele de teren aparţinătoare, etc.” Expropriere integrală, carevasăzică.

Următoarele clădiri din Atena au fost predate statului de către Biserică: Şcoala Rizareion, Academia Atenei, Vechiul Azil, Şcoala Normală Marasleiou, Spitalul Evangelismos, sediul Societăţii Engleze de Arheologie, sediul Societăţii Americane de Arheologie, Aretaieio-ul, Aigintaieio-ul, Şcoala Germaneiou, Spitalul de Copii, Skopeutirio-ul, Arsenalul, Cimitirul Kifisia, Şcoala Menidi, Biserica din Koropi, Băile Armatei, sediul Şcolii Ruse de Arheologie, Laboratorul Medical al Universităţii din Atena, Politehnica, Biblioteca Gennadeio, Spitalul Singrou, Orfelinatul bisericesc Vouliagmeni, Spitalul Sfânta Elena, Gimnaziul din Amarousi, Spitalul Sotiria, Sanatoriul din Parnitha, Asklipieio-ul din Voula; parcurile: Likavittos, Kefalari-Kifisia, Singrou, Pangrati; pieţele: Mavili, Sfântul Toma Ampelokipi, Sfântul Dimitrie Ampelokipi, Sfântul Andrei, Piaţa Spitalului de Copii; străzile: Laodiceea, Pontului, din vestul Spitalului Singrou, podul de pe strada Papadiamantopoulou, podul Patsi (Pangrati), străzile Damareos-Arrivou, strada Kolonou, şase străzi în Kifisia, piaţa Voulas, Koropiou şi Aharnon.

Au mai fost expropriate clădiri pentru folosul invalizilor, refugiaţilor din Pont, „Casei Mamelor”, Mânăstirii Sinai şi pentru mulţi alţi refugiaţi (Ampelokipi, Vironas, Pangrati, Ilissos, Mesogeion, Goudi, Alexandras etc.).

Toate aceste clădiri reprezentative pentru Atena acoperă o suprafaţă de 1 119 464 metri pătraţi şi au un volum de 168 478 de metri cubi.

Au mai fost expropriate următoarele:Voaona, Vourvas, Patima, Skaramanga, Magoula în Elefsina şi terenurile Mânăstirii Meteora în Trikala.

Până la mijlocul anului 1951, 231 de proprietăţi agricole bisericeşti au mai fost expropriate. Catalogul exproprierilor terenurilor Bisericii stă la dispoziţia oricărui este interesat. Aceste terenuri încep în Goudi (2 694 hectare) şi se termină oriune există oraşe şi sate greceşti.

Au mai fost expropriate alte 30 de terenuri (lista disponibilă) pentru care au fost oferite recompense simbolice.

Toate acestea au avut loc din 1833 până în 1951. De atunci au mai avut loc încă multe alte exproprieri, dar nu au fost încă însumate şi făcute publice.

Damianos Strouboulis, Καθημερινή 12-13 aprilie 1987

http://www.freemonks.gr

Anunțuri


%d blogeri au apreciat asta: