Everghetinos Cap. 1.1

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

1. A Sfântului Paladie

Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Lycos despre care, într-un alt capitol ([Trebuie] să fugim de vorbirea cu femeile) se istoriseşte mai în amănunt ne-a povestit următoarea întâmplare.

Era odată în cetate un tânăr, care păcătuia greu şi în tot chipul, dar cu mila lui Dumnezeu s-a străpuns la inimă de multele sale păcate. Ducându-se în locul în care se aflau mormintele, s-a zăvorât într-unul dintre acestea şi îşi jelea viaţa de mai-nainte, căzut cu faţa la pământ şi înălţând necontenit suspinuri din străfundul inimii. Trecând astfel o săptămână, într-o noapte s-au apropiat de el diavolii care îi vătămaseră până atunci viaţa, răcnind şi zicând: “Unde este acel spurcat care, după ce a umblat îndeajuns în desfrânare, acum, dintr-odată şi la vreme nepotrivită, ni se arată bun şi cumpătat? Iar când nu se mai poate, atunci vrea să trăiască creştineşte şi în bună rânduială? Ce bine mai aşteaptă pentru sine, fiind plin de răutăţile noastre? Nu te scoli degrabă de acolo? Oare nu vei veni împreună cu noi la cele obişnuite? Te aşteaptă desfrânatele şi cârciumarii; nu vii să te desfeţi de poftele tale? Orice nădejde ţi s-a stins şi, dacă te omori în felul acesta, îndată te va ajunge judecata. Pentru ce, dar, te grăbești spre pedeapsă, nenorocitule? De ce te lupţi să-ţi vină mai repede osândirea? Ai lucrat toată fărădelegea, te-ai făcut datornic nouă tuturor, iar acum îndrăzneşti să fugi? Nu răspunzi? Nu te alături nouă? Nu ieşi de aici împreună cu noi?” Cum acela stăruia în tânguirea inimii şi nu răspundea, nici nu-şi pleca urechea, diavolii, nimic izbutind, l-au înhăţat şi l-au chinuit cumplit. Şi după ce i-au strivit tot trupul cu cazne, l-au lăsat pe jumătate mort şi s-au dus. Iar el, suspinând din nou, cu pocăinţă neşovăielnică, a rămas neclintit.

Între timp îl căutară şi rudele lui, care, găsindu-l şi aflând pricina necazului, stăruiau să-l ducă acasă. Acesta însă nu primi. Apoi, în noaptea următoare, veniră iarăşi diavolii şi îi pricinuiră cazne mai grele decât cele de dinainte. Și după ce rudeniile sale l-au cercetat din nou şi nu l-au înduplecat să se mute din acel loc zicând el că e mai bine să moară decât să cadă în desfrâul de odinioară a treia noapte abia scăpă cu viaţă de diavolii care se năpustiseră fără milă asupra lui cu cazne. Văzând dracii că nu dă înapoi, s-au îndepărtat, strigând: “Ai biruit, ai biruit, ai biruit!” Şi de atunci n-a mai întâlnit nici o primejdie, ci a lucrat virtuţile în curăţie până la sfârşitul vieţii sale, locuind în mormânt şi fiind cinstit de Dumnezeu cu puteri şi arătări de minuni.

2. Din Viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea fericita Singlitichia că sufletelor nepăsătoare şi trândave la sporirea în bine, care cad lesne și în deznădejde, trebuie să le aducem laudă şi, dacă arată vreun lucru bun, cât de mic, să ne minunăm de acesta şi să-l mărim. Iar greşelile lor cele mari şi grozave să le numim mici şi neînsemnate. Căci diavolul, voind să strâmbe tot lucrul spre pierzarea noastră, celor silitori şi nevoitori încearcă să le ascundă păcatele şi să-i ducă la uitarea lor, ca să le strecoare în suflet mândria, iar sufletelor celor începători şi neîntăriţi le pune înainte cu prisosinţă păcatele, însoţindu-le cu deznădejdea.

Prin urmare, pe aceste suflete şovăielnice e potrivit să le mângâiem astfel: trebuie să le aducem aminte de neasemuita milă şi bunătate ale lui Dumnezeu; că mult milostiv este Domnul nostru, milosârd, îndelung răbdător şi Îi pare rău de răutăţile oamenilor. Trebuie apoi să le aducem mărturii din dumnezeieştile Scripturi, care vădesc mila Sa cea de nepătruns către cei care păcătuiesc şi se pocăiesc. Să le zicem că Raav era desfrânată, dar s-a mântuit prin credinţă. Pavel era prigonitor, dar a ajuns vas ales. Tâlharul prăda şi ucidea, dar cu un singur cuvânt a deschis primul poarta raiului. Încă şi despre Matei, despre vameş, despre fiul risipitor şi altele asemenea se cuvine să istorisim şi prin acestea să întoarcem [sufletele] de la deznădejde.

Însă pe cele stăpânite de mândrie trebuie să le tămăduim prin pilde mai înalte. Căci grădinarii pricepuţi, când văd un răsad mic şi neputincios, îl udă din belşug şi îl învrednicesc de multă îngrijire, spre a creşte şi a se întări; iar când bagă de seamă că înmugureşte înainte de vreme, îi taie de jur împrejur cele de prisos, ca să nu se usuce degrabă. La fel, şi doctorii îi hrănesc pe unii bolnavi cu îndestulare şi îi îndeamnă la mişcare, iar pe alţii îi leagă multă vreme cu nemâncarea şi îi opresc să iasă [din casă].

Anunțuri




%d blogeri au apreciat asta: