Everghetinos 1.3

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

5. A Sfântului Amfilohie, despre a nu deznădăjdui

Un frate, biruit de curvie, se afla săvârşind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, Îl îmbuna cu lacrimi şi rugăminţi pe Stăpânul său. Astfel făcând, înşelat de prearăul nărav, lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârşea, venea iarăşi la biserică. Şi privind chipul cel cinstit şi vrednic de închinare al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare, zicând: “Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă cumplit şi mă răneşte cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut şi să privesc chipul Tău cel sfânt şi înfăţişarea cea mai presus de soare a feţei Tale, pentru ca inima mea, astfel îndulcită, să se veselească”. Zicând aşa, ieşea din biserică şi iarăşi cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăşi se întorcea de la păcat în biserică şi grăia altele asemenea către Domnul şi Dumnezeul iubitor de oameni, zicând: “Doamne, pe Tine Te pun zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ţi-am greşit, dintru început şi până acum”. Dar de câte ori făcea aceste făgăduinţe înfricoşătoare, se găsea din nou în păcatul său cel ticălos. Şi se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nemărginită; căci îngăduia şi răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui şi nerecunoştinţa sa ticăloasă şi, din multă milă, căuta pocăinţa şi întoarcerea lui deplină. Căci nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani şi mai bine. Vedeţi, fraţilor, îngăduinţa nemăsurata şi nemărginita iubire de oameni a Stăpânului? Cum rabdă îndelung de fiecare dată şi se poartă cu bunătate, îndurând grelele noastre fărădelegi şi păcate? Se cuvine a ne cutremura şi a ne minuna de bogăţia milostivirii lui Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia şi se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla mincinos. Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârşi fratele păcatul, veni în fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se şi silind milostivirea Bunului Stăpân să-l miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. Şi în timp ce Îl ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, diavolul, începătorul răului şi stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu izbuteşte nimic ci, pe acelea pe care el le împleteşte prin păcat, fratele le deşiră prin pocăinţă, i se arătă fără de ruşine înaintea ochilor şi, privindu-l în faţă, striga către cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos: “Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea fără de margini mă biruieşte şi mă năruieşte; pentru că îl primeşti pe acest desfrânat şi stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung şi îngădui? Că Tu eşti cel care îi vei judeca pe adulteri şi pe desfrânaţi şi îi vei nimici pe toţi păcătoşii. Cu adevărat nu eşti judecător drept, ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci strâmb şi treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greşeală a mândriei, de sus, din ceruri, m-ai prăvălit jos, iar acestuia, chiar de-i mincinos, desfrânat şi stricat, îi dăruieşti cu seninătate bunăvoinţa Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc [oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, şi tu cauţi din multă bunătate la faţa [omului] şi treci cu vederea dreptatea”. Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă amărăciune şi scoţând flăcări pe nări. Apoi a tăcut. Şi de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând: “O, diavole preaviclean şi pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghiţit întreaga lume? Încă şi pe cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te repezi să-l apuci şi să-l înghiţi? Ai tu atâtea căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea şi moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi, când vine la păcat, nici tu nu-l izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie; nu te scârbești de el, nici nu-l împiedici, nădăjduind să-l câştigi. Iar Eu, atât de milostiv şi iubitor de oameni, Care am poruncit întâistătătorului Meu Apostol Petru să ierte păcătosului de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ţie: pentru că aleargă la Mine, nu Îmi voi întoarce faţa de la el până când nu mi-l voi face moştenire. Căci M-am răstignit pentru păcătoşi şi mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce, ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare şi să se mântuiască. De nimeni nu mă scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de-ar greşi şi de mii de ori de-ar veni la Mine, nu va ieşi de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas ţintuit, tremurând şi neputând să fugă. Şi iarăşi se făcu auzit glasul, zicând: “Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt nedrept. Eu cu toţi sunt drept şi în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe acesta tocmai l-am găsit în pocăinţă, întors, căzut la picioarele Mele şi biruitor asupra ta. Îl voi lua deci şi voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui, crapă de ciudă şi fii ruşinat!” Astfel fratele, cum era aruncat cu faţa la pământ şi se jelea, şi-a dat duhul. Şi, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut peste Satana şi l-a mistuit. Să învăţăm din aceasta, fraţilor, că milostivirea şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu sunt nemăsurate şi [să vedem] cât de bun Stăpân avem. Şi niciodată să nu deznădăjduim, nici să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.

6. Din Pateric

1. Un altul la fel, pocăindu-se, s-a retras pentru a trăi în isihie. I s-a întâmplat, însă, să se lovească îndată de o piatră şi să-şi rănească piciorul; iar din rană să-i curgă atâta sânge, încât să leşine şi să-şi dea sufletul. Vin, dar, diavolii voind să îi ia sufletul. Şi le grăiesc lor îngerii: “Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi zicând îngerii acestea, sufletul lui s-a izbăvit.

2. Unui frate căzut în păcat i s-a arătat Satana şi îi zice: “Nu eşti creştin”. Iar fratele îi răspunde: “Oricine aş fi, oricum sunt mai bun ca tine”. Zice iarăşi diavolul: “Îţi spun, în iad vei merge”. Şi răspunde fratele: “Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu”. Şi neizbutind nimic, diavolul a plecat. Iar fratele s-a pocăit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi s-a făcut iscusit.

3. Un frate stăpânit de întristare a întrebat pe un Bătrân: “Ce să fac? Căci îmi vin gânduri, care îmi spun: ‘Te-ai lepădat fără rost de lume, nu poţi să te mântuieşti’”. Şi a răspuns Bătrânul: “Chiar dacă nu putem să intrăm în pământul făgăduinţei, e mai de folos să ne cadă mădularele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt”.

4. Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi: “Părinte, ce vrea să zică proorocul cu vorbele: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui?” Şi a zis Bătrânul: “Înţelege prin aceasta gândurile de deznădejde, care sunt strecurate de draci celui ce păcătuieşte. Ele îi zic acestuia: ‘De acum înainte nu este mântuire pentru tine la Dumnezeu’, încercând astfel să-l prăbuşească în deznădejde. Pe aceste gânduri trebuie să le luptăm, zicând: Domnul este scăparea mea, va scoate din laţ picioarele mele”.

5. A istorisit unul dintre Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de maici. Iar una dintre ele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, a plecat din mănăstire şi a căzut în curvie. A rămas desfrânându-se astfel destulă vreme, iar apoi s-a căit, cu împreună-lucrarea iubitorului de oameni Dumnezeu, şi s-a întors la obştea sa. Căzând, însă, înaintea porţilor mănăstirii, s-a săvârşit. Unuia dintre sfinţi i s-a descoperit moartea ei; şi a văzut pe sfinţii îngeri venind să îi ia sufletul şi pe diavoli urmându-i. Au început să vorbească unii cu alţii, iar sfinţii îngeri ziceau: “A venit cu pocăinţă”, în vreme ce diavolii grăiau împotrivă: “Nouă a slujit atâta vreme şi a noastră este; de altminteri, nici n-a ajuns să intre în mănăstire; cum ziceţi că s-a pocăit?” Iar îngerii au zis: “De când a văzut Dumnezeu vrerea ei înclinând spre aceasta, i-a primit pocăinţa. Ea era stăpână peste pocăinţa ei, prin scopul pe care şi-l pusese în gând; viaţa sa, însă, se afla în puterea Stăpânului a toate”. Fiind ruşinaţi cu cuvintele acestea, diavolii au plecat. Iar cel ce a văzut descoperirea le-a povestit-o celor de faţă.

6. A zis Avva Alonie: “De vrea omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

7. A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: “Iată, un om bate pe robul său pentru o greşeală pe care a făcut-o. Ce va zice robul?” A răspuns Bătrânul: “Dacă este un rob bun, va zice: ‘Miluieşte-mă, am greşit!’” A zis fratele: “Nimic altceva [nu trebuie] să zică?” Şi Bătrânul: “Nimic. Căci în clipa în care se învinovăţeşte pe el însuşi şi zice ‘Am greşit!’, de îndată domnul lui se milostiveşte de dânsul”.

8. Un frate a zis către Avva Pimen: “De cad în vreun păcat nenorocit, mă roade gândul şi mă învinuieşte că am căzut”. Îi spune Bătrânul: “Dacă omul zice ‘Am păcătuit’, în ceasul în care cade în greşeală, de îndată [gândul] încetează”.

9. Unei tinere pe nume Taisia i s-au săvârşit părinţii şi a rămas orfană. Iar ea a făcut din locuinţa ei casă de oaspeţi pentru Părinţii din Schit şi pentru multă vreme i-a primit pe aceştia acolo şi le-a slujit. Apoi, cum îşi sfârşise averea, a început să fie strâmtorată şi, lipindu-se de ea oameni netrebnici, au îndepărtat-o de la vrerea ei cea bună. De atunci îşi ducea viaţa în chip rău, într-atâta încât a ajuns să stea şi într-o casă de pierzanie. Părinţii s-au întristat mult auzind acestea şi, chemându-l pe Avva Ioan Colov, i-au spus: “Am auzit despre sora cutare că trăieşte josnic. Ea, atunci când a putut, şi-a arătat dragostea pentru noi; deci şi noi acum să-i ajutăm după putinţă. Osteneşte-te până la dânsa şi, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduieşte cele ale ei”. A venit, deci, Părintele la ea şi i-a spus bătrânei de la poartă: “Dă de veste stăpânei tale că sunt aici”. Ea însă l-a izgonit, zicând: “Voi dintru început i-aţi prăpădit averea; şi, iată, acum e săracă”. Zice Bătrânul: “Tu doar spune-i, căci am să-i fiu de mult folos”. Atunci bătrâna a urcat şi i-a vestit despre Părinte. De îndată ce a auzit, tânăra şi-a zis: “Călugării aceştia cutreieră neîncetat ţărmul Mării Roşii şi găsesc mărgăritare”. S-a împodobit, deci, s-a aşezat în pat, şi i-a zis portăresei: “Adu-l la mine”. Avva Ioan a intrat şi s-a aşezat lângă dânsa. Apoi a privit cu luare aminte la chipul ei şi i-a zis: “Cu ce ţi-a greşit Iisus de ai ajuns aici?” Ea, auzind, a îngheţat toată. Iar Bătrânul, plecându-şi capul, a început să plângă cu suspine. Şi fata îi zice: “Avva, de ce plângi?” Iar el şi-a ridicat ochii, apoi şi-a plecat iarăşi capul şi a zis: “Văd pe diavolul jucând pe chipul tău şi să nu plâng?” I-a spus tânăra: “Este pocăinţă, Avva?” Iar Bătrânul a zis: “Da”. Şi ea din nou: “Ia-mă unde voieşti”. Şi el a zis: “Să mergem!” Iar ea s-a ridicat numaidecât ca să-i urmeze. Bătrânul a luat aminte că nu a poruncit nimic pentru casa ei şi s-a minunat. Când s-au apropiat de pustie, i-a prins seara. Bătrânul i-a făcut un mic căpătâi, l-a pecetluit [cu semnul crucii] şi i-a zis: “Dormi aici”. Făcând şi pentru dânsul unul, puţin mai departe, şi-a împlinit rugăciunile şi s-a culcat. Pe la miezul nopţii s-a trezit şi a văzut o cale luminoasă, proptită de la cer până la dânsa, şi pe îngerii lui Dumnezeu, înălţându-i sufletul. Sculându-se, s-a îndreptat spre ea şi a îmboldit-o cu piciorul. Când a cunoscut că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu. Şi a auzit un glas care zicea că un singur ceas al pocăinţei sale a fost mai bine primit decât pocăinţa multora, îndelungată dar lipsită de ardoare.

Anunțuri




%d blogeri au apreciat asta: