Everghetinos 1.5

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

9. A Sfântului Efrem [Sirul]

Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul.

10. A lui Avva Isaia

De te-ai lepădat de lume şi te-ai dat lui Dumnezeu pentru a te pocăi, nu-ţi lăsa cugetul să te necăjească cu amintirea păcatelor de mai înainte, gândind că nu ţi se iartă. Nici să nu dispreţuieşti poruncile Domnului, căci atunci nici păcatele de odinioară nu ţi le iartă. Fii cu trezvie, frate, la duhul ce aduce omului întristare; căci multe sunt cursele lui, până când te face fără putere. Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie, căci te vezi pe tine însuţi stând în voia lui Dumnezeu. În vreme ce gândul care îţi spune: “Unde poţi fugi? Pocăinţă nu ai!”, este vrăjmaş [şi luptă] până îl face pe om să lepede înfrânarea. Întristarea cea după Dumnezeu nu-l asupreşte pe om, ci îi spune: “Nu te teme! Încearcă iarăşi!”; căci ştie că omul e lipsit de putere şi îl întăreşte. În faţa gândurilor care îţi vin, să ai inimă înţeleaptă şi nu te vor mai apăsa; căci pe cel ce se teme de ele îl zdrobesc sub povara lor. Puterea celor care vor să dobândească virtuţile este aceasta: atunci când cad, să nu-şi piardă curajul, ci iarăşi să fie cu băgare de seamă. Iar bunătatea lui Dumnezeu se vădeşte prin faptul că, în orice ceas s-ar întoarce omul de la păcatele lui, îl primeşte cu bucurie şi nu-i socoteşte greşelile de mai înainte, aşa cum e scris despre fiul risipitor. Acesta, după ce a lăsat hrana porcilor, adică voile sale cele trupeşti, s-a întors la Tatăl său cu smerenie; de aceea şi Tatăl l-a primit şi a poruncit îndată să-i fie dat veşmântul curăţiei şi arvuna înfierii, pe care o dăruieşte Sfântul Duh. Căci Stăpânul nostru este milostiv şi vrea ca omul să se întoarcă, după cum a spus: Amin, amin zic vouă că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. De vreme ce avem, fraţilor, asemenea milă şi bogăţie a îndurărilor Sale, din toată inima să ne întoarcem către Acesta, iar El cu iubire de oameni ne va primi şi ne va face părtaşi vieţii veşnice. Dar odată întors, veghează-ţi inima şi nu te lenevi zicând: “Cum să pot eu, om păcătos, să păzesc toate virtuţile?” Căci nu cere aceasta [dintr-o dată] de la tine pocăinţa. Atunci când se întoarce omul la Dumnezeu, părăsindu-şi păcatele, îndată pocăinţa îl naşte din nou, îi dă, ca unui prunc, lapte din sfinţii ei sâni şi îl creşte asemenea unei maici iubitoare. Cât timp pruncul se află la pieptul mamei sale, aceasta îl păzeşte neîncetat de tot răul şi, atunci când plânge, îndată îi dă sânul ei; apoi îl şi pălmuieşte uşor, după măsura puterii lui, înfricoşându-l, ca să primească laptele ei cu teamă şi să nu aibă inima semeţită. Dacă plânge, se milostiveşte de el, căci este sânge din sângele ei; îl mângâie, îl sărută, îl îngrijeşte până când primeşte [iarăși] sânul ei. De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice alt lucru de pe lume, se uită la ele, însă, aflându-se la pieptul maicii, toate le trece cu vederea pentru a se împărtăşi de sânul ei. Tatăl nu-l mustră pentru că nu lucrează, sau nu merge la război cu duşmanii lui; ştie, dar, că este mic şi nu-i în putere; are picioare, dar nu poate sta pe ele; mâini are, însă nu poate ţine armele. Sunt, aşadar, îndelung-răbdători părinţii cu acesta, până când se face mare. Crescând puţin şi devenind copil, de vrea să se lupte cu altul şi acela îl trânteşte la pământ, tatăl nu se mânie pentru aceasta, ştiind că încă este copil. Când, însă, se face bărbat, osârdia îi va ieşi la iveală dacă-i va duşmăni pe vrăjmaşii tatălui său. Şi atunci tatăl îi încredinţează averea sa pentru că este fiul lui. Dacă, însă, după atâta trudă cu care s-au ostenit părinţii pentru acesta, când creşte se ticăloşeşte, îi urăşte, nu-i pe potriva bunului lor neam, ci leagă prietenii cu vrăjmaşii acestora, atunci încetează a-i mai fi milostivi şi îl alungă din casa lor, dezmoştenindu-l. Şi noi, fraţilor, să ne îngrijim a rămâne sub acoperământul pocăinţei şi să primim lapte de la sfinţii ei sâni, pentru ca aceasta să ne hrănească; şi să ducem jugul ei, care să ne deprindă cu înţelepciunea, până când ne vom naşte din nou întru voia lui Dumnezeu, ajungând la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Anunțuri




%d blogeri au apreciat asta: