Everghetinos 3

everghetinosCum trebuie să ne pocăim

1. A lui Avva Marcu

Dacă fugi de osteneală şi de necinstire, nu spune că o să te pocăieşti [lucrând] alte virtuţi. Căci, prin fire, slava deşartă şi lipsa de durere slujesc păcatului, chiar şi atunci când par a avea pricini întemeiate. De cade cineva în orice fel de păcat şi nu se întristează după măsura greşelii, se va prinde lesne în aceeaşi mreajă.

2. A Sfântului Isaac Sirul

Prin cele ce ai pierdut binele, prin acestea dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

3. Din Pateric

1. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, iar unul dintre ei şedea în Muntele Măslinilor. Într-o bună zi, acestuia i s-a aprins inima de pocăinţă şi, coborând în Cetatea Sfântă, a mers la stăpânitorul locului şi i-a mărturisit aceluia păcatele sale, spunând: “Pedepseşte-mă după lege”. Iar stăpânitorul, minunându-se, s-a socotit în sinea lui şi apoi i-a zis fratelui: “Cu adevărat, omule, pentru că tu de bunăvoie te-ai mărturisit, eu nu îndrăznesc să te judec înainte de a te judeca Dumnezeu; căci poate Acesta te-a şi iertat”. Atunci fratele a plecat, şi-a pus lanţuri la picioare şi la gât şi s-a zăvorât într-o chilie. Iar de venea vreodată cineva şi-l întreba: “Cine ţi-a pus, Avva, lanţuri atât de grele?”, răspundea: “Stăpânitorul”.

Cu o zi înainte de sfârşitul său, i s-a înfăţişat un înger şi de îndată i-au căzut lanţurile. În ziua următoare, venind cel care îi slujea, l-a întrebat cine i-a dezlegat lanţurile. Şi fratele a răspuns: “Cel care mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri şi mi-a zis: ‘Iată, pentru răbdarea ta s-au dezlegat toate păcatele tale’. Apoi s-a atins de lanţuri cu degetul său şi deodată au căzut de pe mine”. Şi zicând fratele acestea, îndată a adormit.

2. Un alt frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta: “Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar aşa sufletul meu împietrit să capete frică”. Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi: “Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu mă trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

Astfel s-a pocăit un an întreg, cerând unele ca acestea, cu lacrimi fierbinţi şi din tot sufletul, în post, priveghere şi celelalte rele-pătimiri, zdrobindu-şi şi istovindu-şi trupul şi sufletul. Într-o zi, pe când zăcea la pământ şi plângea după obicei, tânguindu-se cu jale din pricina multei sale deznădejdi, i-a venit somnul şi a adormit. Şi, iată, i se arată Hristos, zicându-i cu glas lin: “Ce ai omule? De ce plângi aşa?” Iar el, cunoscându-L cine este, răspunde cu cutremur: “Pentru că am căzut, Doamne”. Zice Cel ce i Se arătase: “Ridică-te, dar!” Şi el Îi spune: “Nu pot, Stăpâne, dacă nu îmi dai mâna”. Iar Acela şi-a întins mâna şi, apucându-l, l-a ridicat.

Însă, odată ridicat, fratele plângea din nou amarnic. Îi zice deci iarăşi Cel ce Se arătase, tot cu glas blând şi lin: “De ce plângi, omule? De ce te întristezi?” A răspuns fratele: “Nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă întristez, pentru că Te-am mâhnit atât de mult, eu, cel ce m-am desfătat de atâtea bunătăţi de la Tine?” Iar El şi-a întins din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui şi i-a zis: “De acum nu te mai întrista. Căci de vreme ce cu adevărat te-ai întristat pentru Mine, nici Eu nu Mă mai mâhnesc din pricina ta. Dacă Mi-am dat sângele pentru tine, cu cât mai mult nu îţi voi da iertarea, ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte cu adevărat?” Venindu-şi fratele în sine din vedenie, şi-a aflat inima plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu el. Şi a trăit pe mai departe cu multă smerenie, mulţumindu-I Acestuia.

3. A zis un Bătrân: “De cazi în păcat şi te întorci de la el, începând [să trăieşti] cu întristare şi pocăinţă, vezi să nu încetezi a te întrista şi a suspina înaintea Domnului, până în ziua morţii tale. Altminteri, vei cădea iarăşi degrabă în aceeaşi groapă. Căci întristarea cea după Dumnezeu este frâu al sufletului şi nu-l lasă să cadă”.

4. Zicea Avva Daniil despre Avva Arsenie că nu schimba apa în care înmuia ramurile de finic decât odată pe an; iar atunci când apa se împuţina, adăuga doar [puţin] peste ea Părintele împletea funii şi lucra totdeauna până la ceasul al şaselea. Cum apa nu era schimbată, răspândea miros urât. L-au rugat, deci, Părinţii care treceau pe acolo să le spună pentru care pricină nu schimbă apa ramurilor, ci îndură asemenea duhoare. Şi le-a răspuns Bătrânul: “În locul tămâierilor şi mirurilor de care m-am desfătat în lume, acum trebuie să rabd această duhoare”.

La fel, şi noi să ne sârguim să tămăduim cele potrivnice prin lucruri potrivnice. Şi să ne luptăm întru cunoştinţă ca să ştergem plăcerile de care ne-am desfătat, prin rele-pătimiri pe măsură.

5. A zis Avva Teodor din Ferme că omul statornic întru pocăinţă nu este legat de poruncă. Adică cel care se pocăieşte cu adevărat, de vrea să împlinească mai mult decât cere porunca, nu este nimic care să-l împiedice. Iar când zice “poruncă”, nu vorbeşte numai de una, ci de toate poruncile pe care Sfântul Duh le-a aşezat în Biserică, precum şi de orice poruncă ar primi cineva de la Părintele său.

6. Doi fraţi luptaţi de diavol au plecat şi au luat femei. Mai apoi au spus unul către altul: “Ce am câştigat lăsând rânduiala îngerească şi venind în această necurăţie, pentru care la sfârşit vom fi aruncaţi în focul veşnic şi în chinurile fără de sfârşit? Să ne întoarcem iarăşi în pustie şi să ne pocăim”. S-au întors, deci, şi, după ce s-au spovedit de cele săvârşite, i-au rugat pe Părinţi să le dea canon. Bătrânii au poruncit să fie zăvorâţi pentru un an şi să li se dea amândurora doar pâine şi apă. [La început] fraţii erau aidoma la înfăţişare.

Când s-a plinit răstimpul pocăinţei, au ieşit afară şi Părinţii i-au cercetat. Unul era îngălbenit, posomorât şi întru totul vlăguit, iar celălalt luminos şi plin de viaţă. Şi s-au minunat, cum de se deosebesc atât de mult la chip, după ce fuseseră amândoi zăvorâţi, împărtăşindu-se şi de aceeaşi hrană. L-au întrebat, deci, pe cel posomorât, zicând: “Cu ce gânduri te îndeletniceai atunci când şedeai în chilie?” Şi a răspuns: “Mă gândeam neîncetat la relele pe care le-am făcut şi la chinul în care urma să merg; şi, de frică, osul mi s-a lipit de carne”. L-au întrebat şi pe celălalt la ce se gândea în chilie şi a răspuns: “Îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din necurăţia lumii şi din osândă, aducându-mă la petrecerea aceasta îngerească. Şi, amintindu-mi de Dumnezeu, eram cuprins de bucurie”.

Atunci Bătrânii au zis că pocăinţa amândurora este deopotrivă după voia lui Dumnezeu.

Anunțuri




%d blogeri au apreciat asta: