Părinţi athoniţi. Monahul Vasile de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (prima parte)

IMG_4680Părintele Vasile e ultimul monah grec din Mănăstirea deja rusească a Sfântului Pantelimon. Mai demult trăiau aici numeroşi greci, căci până în 1975 ea a avut, după cum se ştie, egumen grec, şi a fost grecească. Mănăstirea Sfântul Pantelimon e legată duhovniceşte de Mănăstirea noastră, a Grigoriului. Părintele Vasile vine la noi cel puţin o dată pe an pentru a se spovedi şi pentru a se întreţine duhovniceşte cu părinţii de aici.

Într-o duminică de octombrie a anului 1986, după Pavecerniţă, obştea s-a adunat pentru obişnuita sinaxă săptămânală în sinodiconul Sfintei noastre Mănăstiri. Printre noi se afla şi părintele Vasile, pe atunci în vârstă de 77 de ani. După ce părintele Egumen ne-a ţinut un cuvânt ascetic foarte practic pentru viaţa noastră monahală, au urmat întrebările. Părintele Vasile a fost ţinta interesului nostru duhovnicesc, astfel încât, începând cu părintele Egumen Gheorghe şi continuând apoi cu alţi părinţi ai Mănăstirii noastre, părintele Vasile a fost supus unui tir de întrebări. El, cu simplitatea sa aghioritică, a îmbrăţişat cu multă bunăvoinţă dorinţa noastră de a ne împărtăşi din comoara duhovnicească pe care a câştigat-o în anii vieţuirii sale în Sfântul Athos.

– De unde sunteţi, părinte Vasile?

– M-am născut în Zachintos, în 1909. Părinţii mei au fost evlavioşi, mai ales mama, împreună cu care mergeam pe la Mănăstiri. Ştiţi că Zachinthosul e insula muzicii. Eu însă nu m-am dus niciodată la teatru, la concerte, la bâlciuri. Toată ziua lucram la câmp şi veneam acasă seara. Dacă aflam că se face pe undeva priveghere, sau Paraclisul, sau Sfânta Liturghie, alergam de îndată, chiar dacă eram bolnav. Când s-a însurat fratele meu m-au invitat şi pe mine împreună cu rudele la petrecerea de nuntă. Eu însă nu am acceptat în nici un chip. Ei mă trăgeau de haine, mă împingeau. M-au luat în spate, în cele din urmă, dar la jumătatea drumului am pretextat că trebuie să mă retrag pentru trebuinţa trupului şi aşa am fugit din mâinile lor, ca pasărea din laţ.

– Ce v-a îndemnat să vă faceţi monah?

– Dumnezeiescul dor, copiii mei. Din tinereţe mă ardea dorul mântuirii. Părinţii voiau să mă ţină lângă ei. Toţi fraţii mei s-au îmbogăţit, dar mie nimic nu-mi plăcea. Voiam să plec. Să trăiesc cu Dumnezeu. Aceasta era, desigur, voia Lui. Astfel, la vârsta de 41 de ani am venit la Sfântul Munte.

– Cum de v-aţi dus la Mănăstirea Sfântul Pantelimon?

– Cunoşteam un monah rus, părintele Veniamin. Când am trecut pe la el, m-a îmbrăţişat şi a stăruit să rămân acolo. Eu mă gândeam să rămân la Mănăstirea Cutlumuşiului. În iarna aceea m-am dus la Cutlumuşi, ca să încerc. Dar clima grea şi umedă de acolo m-a împiedicat să rămân, astfel încât am coborât la Mănăstirea Sfântul Pantelimon unde clima e mai sănătoasă şi aşezarea, fiind lângă mare, asemănătoare cu cea de acasă. Am găsit aici 14 monahi greci, cei mai mulţi din Constantinopol şi care erau cei mai buni psalţi din Sfântul Munte. Unul din ei, părintele Daniil, cântase, ca mirean, la Patriarhie. Îmi amintesc de ei cu multă dragoste: părintele Gherontie, părintele Isihie, părintele Nicodim, doi Macarie şi alţii. De când m-am dus, am slujit ca psalt preţ de 28 de ani în catholiconul Mănăstirii, care e închinat Sfântului Pantelimon. Ruşii îşi făceau slujba în limba lor în biserica Sfântului Acoperământ, iar noi în greceşte, în biserica de jos. După Sfânta Liturghie ajutam la diferite munci, mai ales la bucătărie şi la spitalul Mănăstirii.

– Aţi cunoscut şi alţi monahi sfinţi, în afară de Sfântul Siluan în Mănăstirea dumneavoastră, părinte Vasile?

– Nu e doar Sfântul Siluan. Sunt mulţi Siluani şi acum. În anii din urmă au adormit mulţi părinţi sfinţi în Mănăstirea noastră. Aceştia au plâns mult pentru năpasta şi amarul şi sabia ce a căzut peste ţara lor. E vorba desigur de o robie exterioară, dar şi stăpânirea interioară a patimilor e încă şi mai rea.

– Ce ascultare aveţi acum?

– Acum sunt la pădurea Metocului nostru din Hromitsa, aproape de Ouranopoli. Mai sunt cu mine încă doi părinţi: părintele Macarie, care se ocupă de albine, şi părintele Alexie, cel cu via. Întâmpin multe ispite şi greutăţi, dar, în sfârşit … Prin omorârea patimilor mele, prin ascultare desăvârşită faţă de poruncile Stareţului nostru şi cu nădejde în Dumnezeu, cred că-mi voi sfârşi cu bine lupta. Când Stareţul m-a trimis acolo, mi-a spus: „Copilul meu, Vasile. Mă voi ruga pentru tine. Nu-ţi neglija canonul de rugăciune. Câte citim aici la Mănăstire, să citeşti şi acolo”. Astfel, văd cu mintea mâna şi rugăciunea Stareţului că mă sprijină şi mă ţin să nu cad în marea lumii care se află la doar patru kilometri de aici.

– Ce ispite aţi întâmpinat în Mănăstire, părinte?

– Ispitele sunt, copiii mei, amestecate cu fiinţa noastră. Purtăm cu toţii înlăuntrul nostru omul cel vechi al păcatului. De aceea ne-a adus aici Preabunul Dumnezeu. Să ne dăruim cu răbdare şi cu zel sfânt luptei duhovniceşti pentru curăţirea de patimi, pentru eliberarea de sub stăpânirea diavolului şi pentru intrarea noastră în Împărăţia Părintelui ceresc, încă din această viaţă.

Anunțuri

1 Response to “Părinţi athoniţi. Monahul Vasile de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (prima parte)”



  1. 1 Razboi întru Cuvânt » Antidepresive duhovnicesti (Recomandari bloguri ortodoxe - inceput de septembrie) Trackback pe Septembrie 5, 2009 la 3:09 pm
Comments are currently closed.




%d blogeri au apreciat asta: