Părinţi athoniţi – Monahul Vasile de la Mânăstirea Sfântul Pantelimon (ultima parte)

IMG_4680După ce m-am făcut monah, am ieşit prima oară în lume abia după 13 ani. Am vizitat casa părintească. Mama încă trăia. M-a primit şi mi-a spus: „Copile, de când ai plecat la Mănăstire, casa noastră s-a umplut de binecuvântare. Slavă Ţie, Dumnezeule”. Într-adevăr, Dumnezeu a binecuvântat pe toţi fraţii mei. Am în total 70 de nepoţi. Nu vă spun asta ca să-mi laud familia, ci ca exemplu. Unul din fraţii mei, Gheorghe, are un magazin de stofe şi mărunţişuri în Piaţa Victoria din Atena. Am rămas la el câteva zile. Eu nu m-am dus ca să-mi văd rudele, ci ca să-mi fac paşaportul pentru Ierusalim. Fratele meu, văzându-mă, m-a rugat să rămân cu el, adică să-mi las călugăria şi să fiu asociatul lui. Ca să fie sigur că nu plec, m-a pus să dorm cu el în cameră. Şi vă mărturisesc, o, părinţilor, păcatul meu. Am început să încuviinţez lăuntric, cu gândul. În acea noapte am văzut un vis înfricoşător. Mi s-a înfăţişat un tânăr înfricoşător care m-a întrebat cu asprime: „De ce te lupţi cu gândurile? Nu-ţi place acolo unde te am, părinte dragă?”. Eu m-am speriat şi, trezindu-mă, am strigat după ajutor. Era Sfântul Pantelimon. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat pe ascuns. M-am întors la metania mea, lângă tânărul cel strălucitor, Sfântul Pantelimon, care mă iubeşte şi care m-a chemat lângă el.

– Cum putem dobândi rugăciunea şi să progre­săm în ea?

– Prin dorinţa rugăciunii. Komboskini-ul este temelia rugăciunii. Nu are valoare cantitatea, ci ca­litatea. De asemenea, să chemăm în rugăciune şi pe Sfinţii zilei şi ai săptămânii.

– Cum vom căpăta frica lui Dumnezeu?

– Putem să ne gândim la un tribunal pământesc. Prezenţa judecătorilor, spaima celui acuzat, aştepta­rea hotărârii etc. Toate acestea sunt o imagine a Ju­decăţii cereşti. Atunci Domnul ne va spune nouă, celor neglijenţi: „Fiule, tu ai primit cele bune în vi­aţa ta, mergi acum în focul cel vecinic”. De ase­meni pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne dă iarăşi imaginea fricii pe care o încearcă su­fletul în faţa necunoscutului.

– Simţiţi, părinte Vasile, adesea, lucrările harului dumnezeiesc în inima Sfinţiei Voastre ?

– Acestea sunt lucruri suprapământeşti şi suprafi­reşti şi nu pot să le mărturisesc în public. Doar atât pot să vă spun că, adesea, simt o străpungere foarte subţire, o înălţare sufletească, o bucurie şi o mul­ţumire lăuntrică pentru care nu găsesc cuvinte spre a le descrie. Ia gândiţi-vă, părinţilor, ce desfătări duhovniceşti trăim la o priveghere. Tot aşa şi la spovedanie, la Sfânta Împărtăşanie, cum suntem înainte, şi cum suntem după aceste Sfinte Taine.

– Trăim oare în zilele Antihristului ?

– Antihristul astăzi nu e doar unul, ci întreaga situaţie mondială a societăţii este antihristică. Avorturi, droguri, crimă, necinste… Turismul acesta deşănţat ce este? Oare nu e ca o dezlănţuire antihristică ce vine din Europa şi America şi asfixi­ază Mănăstirile şi Sfântul Munte? Un monah rus a scris o carte intitulată „Timpuri grele”. Mi-a plăcut în mod deosebit un paragraf pe care l-am şi învăţat pe de rost: „Modernismul urmăreşte o reformă ge­nerală în toate sectoarele societăţii omeneşti: în vi­aţa personală, în familie, în societate, în artă, în în­văţământ, în economie şi chiar în Biserică. Toate acestea sub pretextul libertăţii şi al egalităţii”. Dar pot toţi oamenii să fie la fel ?

– Ce vă amintiţi din ziua tunderii, părinte Vasile ?

– Tunderea întru monah m-a înălţat până la ceruri. La întrebările slujbei Schimei celei mari numi puteam înfrâna lacrimile de bucurie şi străpungere. Toată ziua am plâns şi mă simţeam în cer, ca şi cum aş fi vorbit cu îngerii. Vă spun adevărul: simţeam ca o miere cerească, o dulceaţă negrăită în suflet.

– Acum, la bătrâneţe, ce mângâieri vă dă Duhul Sfânt ?

– După cum Îl pun eu în lucrare. Mă rog ? El mă odihneşte, mă îndulceşte, mă linişteşte. Aşa îţi aminteşti şi de sfârşitul tău pământesc.

– Cum aşteptaţi moartea, părinte Vasile ? Vă e frică ?

– O aştept ca pe o mare călătorie, în care urmează să întâlnesc rude şi prieteni dragi. Frică, slavă Domnului, nu am. Am o nădejde adâncă în mila Domnului.

– Înainte de a pleca din lumea asta, ce sfaturi ne daţi ca moştenire duhovnicească?

– Să fiţi întotdeauna paşnici.

– Cum vom putea fi, când avem gânduri, tulbu­rare şi egoism?

– Dumnezeu ne-a dat viaţa aceasta ca un timp de lupte duhovniceşti. Ne vom lupta în ascultare, ca să zdrobim, cu harul lui Dumnezeu, voile noastre rele şi egoismul nostru. Ne vom lupta pentru iubire, iertând greşeala fratelui nostru. Îi vom ajuta pe cei aflaţi în nevoi, şi cu fapta şi cu rugăciunea. Vom trăi mereu în „pacea care covârşeşte toată mintea”, dacă vom iubi smerenia, dacă ne vom bucura de reuşita al­tora, dacă vom plânge pentru păcatele altora şi dacă vom cere întotdeauna mila lui Dumnezeu, fără să ne sprijinim pe puterile noastre.

– Înainte de a pleca la Mănăstirea dumneavoastră, mai spuneţi-ne două vorbe de mântuire.

– Mântuirea noastră, părinţilor, se întemeiază pe iubire şi pe ascultare. O avem, prin urmare, în pro­priile mâini. Zace în bunătatea şi blândeţea pe care trebuie să le avem, cu harul lui Dumnezeu.

După aceste ultime cuvinte, iubitul nostru frate, părintele Vasile, ne-a salutat de despărţire. I-am mulţumit şi i-am urat „rai bun”, aşa cum şi-a dorit de mic copil.

Anunțuri


%d blogeri au apreciat asta: