Everghetinos 8.3

everghetinosDespre cei care mor şi iarăşi se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Şi astfel se despart de trup

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

Fraţilor! Mare frică e în ceasul morţii. Căci în clipa despărţirii [de trup] i se înfăţişează sufletului toate faptele pe care le-a săvârşit, ziua sau noaptea, bune sau rele. Îngerii, sârguindu-se, se grăbesc să-l scoată din trup, iar sufletul păcătos, văzându-şi faptele, se teme să iasă; silit de îngeri şi cutremurându-se din pricina lucrărilor sale, le zice acestora cu frică: “Lăsaţi-mă încă un ceas ca să ies”. Îi răspund însă sufletului faptele sale, toate împreună: “Tu ne-ai săvârşit pe noi; aşa că împreună cu tine mergem către Dumnezeu”. Astfel, tremurând şi văitându-se, se desparte de trup şi merge să se înfăţişeze judecăţii celei nemuritoare.

6. Din Pateric

Un Bătrân a povestit că un frate voia să iasă din lume, însă era împiedicat de mama sa. Iar el nu înceta să-şi dorească aceasta, spunând: “Vreau să-mi mântuiesc sufletul”. Mama lui s-a străduit îndelung, dar, nereuşind să-l ţină, i-a îngăduit să plece. Iar acesta, după ce a ieşit din lume şi s-a călugărit, şi-a irosit viaţa în trândăvie.

S-a întâmplat apoi ca mama lui să moară. După câtva timp, s-a îmbolnăvit şi acesta greu, ajungând la un pas de moarte. Căzând ca într-un fel de leşin, a ieşit din trup şi a fost răpit la judecată. Şi a găsit-o pe mama sa laolaltă cu cei judecaţi, adică cei osândiţi. Aceea, văzându-l, i-a zis cu uimire: “şi tu ai fost osândit în locul acesta, fiule? Unde-s cele ce ziceai: ‘Vreau să-mi mântuiesc sufletul’?” Ruşinat mult de vorbele acestea, stătea îndurerat, neavând ce cuvânt de dezvinovăţire să-i aducă mamei. Apoi aude un glas care zicea: “Luaţi-l pe acesta de aici”. Şi îndată s-a întors în sine şi a povestit celor de faţă câte a văzut şi a auzit, înălţând slavă mare către Dumnezeu, Cel ce caută cu orice chip să-i mântuiască pe păcătoşi.

Când s-a întremat din boală, s-a zăvorât şi a început să şadă grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi tânguindu-se cu inima pentru cele pe care le săvârşise în trândăvie mai înainte. Atât de mari îi erau străpungerea inimii şi lacrimile, încât mulţi din cei care îl vedeau îl implorau să le domolească un pic, ca nu cumva să sufere vreo vătămare din pricina jeluirii sale fără măsură. El, însă, nu voia să fie mângâiat, spunând: “Dacă n-am putut suferi ocara mamei mele, cum voi îndura ruşinea din ziua Judecăţii, dinaintea lui Hristos, a sfinţilor îngeri şi a întregii zidiri?”

Să fim şi noi cu luare aminte, fraţilor, şi să ne nevoim a petrece după cum se cuvine cinului nostru călugăresc şi după cinstea pe care ne-o arată rudele după trup şi ceilalţi oameni, de care e limpede că ne-am îndepărtat pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci, dacă vieţuim în alt chip, să nu fie!, cum vom îndura ruşinea de la Judecata cea înfricoşătoare, nu numai înaintea întregii zidiri, de sus şi de jos, dar şi a celor care odinioară ne erau rude şi cunoscuţi, pe care i-am părăsit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Atunci, chiar dacă vom fi [osândiţi] dimpreună cu dânşii, pe lângă toate celelalte rele ale noastre, îi vom avea şi pe aceştia pârâşi şi batjocoritori. Căci, aşa cum a spus un Sfânt, deşi pe senator l-am pierdut, n-am dobândit cele ale monahului, lucru pentru care am ieşit din lume.

Anunțuri


%d blogeri au apreciat asta: