Archive for the 'Everghetinos' Category

Everghetinos 9.1

Dovezi despre unde merg sufletele celor care se săvârșesc și cum sunt după despărţirea [de trup]

1. Din Viaţa Sfântului Pavel Tebeul

Sfântul Antonie se întorcea, odată, la Sfântul Pavel Tebeul, aducându-i veșmântul Sfântului Atanasie trimis cu poruncă de acela. Călătorea astfel prin pustiu și, pe la ceasul al treilea din zi, când de acum nu era prea departe de peșteră, vede pe drum, cu ochii cu care văd cei ce s-au învrednicit a privi unele ca acestea, legiuni de îngeri, pâlcuri de apostoli, cete de prooroci și oștiri de mucenici, iar în mijlocul lor, sufletul lui Pavel, care urca la ceruri cu multă bucurie, întrecând albeaţa zăpezii și strălucind mai luminos decât aceasta.

2. Din Viaţa Sfântului Pahomie

I s-a vestit odată marelui Pahomie, pe când petrecea într-una din mănăstirile sale, că un frate din mănăstirea Chinovoskion, care căzuse la pat cuprins de boală, cere să aibă parte de binecuvântarea lui. Când a auzit aceasta, omul lui Dumnezeu s-a sculat și a pornit la drum. Pe când se afla pe la două-trei mile depărtare de locul unde era fratele bolnav, a auzit în văzduh glas sfânt și cântare minunată. Privind cu luare aminte, a văzut sufletul fratelui cum era călăuzit pe o cale luminoasă spre viaţa cea fericită, de către îngeri care cântau. Fraţii care îl însoţeau nu au auzit glasul și nici nu au zărit altceva. Cum, însă, îl vedeau pe Sfântul Pahomie cătând spre răsărit de mai multă vreme, i-au spus: “Te-ai oprit, Părinte? Să ne grăbim ca să-l mai prindem [în viaţă]“. Iar el [a zis] către dânșii: “În zadar alergăm; de când [ne-am oprit], îl văd pe acesta, cum este dus către viaţa cea de veci!” și, rugându-l să le spună cum a văzut sufletul, le-a povestit totul, pe cât îi era cu putinţă.

Unii dintre ei au mers atunci la mănăstire și au iscodit, vrând să afle cu amănunţime ceasul în care a adormit fratele. și au cunoscut că a fost chiar în clipa în care l-a văzut Părintele cum era înălţat la cer cu slavă.

3. Din Pateric

Un Bătrân a povestit [următoarele]: “Era o fecioară în vârstă, care sporise mult în frica lui Dumnezeu. Odată am întrebat-o despre pricina lepădării sale de lume și ea mi-a istorisit acestea: ‘Eu, minunate, atunci când încă eram copil, aveam un tată blând și blajin după purtare, însă neputincios și bolnăvicios la trup, încât cea mai mare parte a vieţii sale a petrecut-o ţintuit la pat. Trăia retras, într-așa măsură încât de-abia de se întâlnea vreodată cu cineva. Când era sănătos își lucra cu sârguinţă pământul și, îndeletnicindu-se cu aceasta, aducea acasă roadele muncii sale. Era atât de tăcut, încât cei care nu îl cunoșteau credeau că e mut.

Aveam și o mamă a cărei purtare era întru toate potrivnică firii tatălui meu. Căci iscodea și cele de dincolo de ţinutul nostru. Era atât de vorbăreaţă, cu toată lumea, încât nu o văzuse nimeni tăcând vreodată, câtuși de puţin; fie se certa și se ciondănea, fie vorbea necuviincios și fără rânduială. Mare parte a timpului și-o petrecea îmbătându-se cu vin, alături de bărbaţi stricaţi. și era mult cheltuitoare ca o desfrânată, chivernisind rău bunurile casei și averile, care, deși nu erau puţine, nu ne puteau ajunge căci tatăl meu lăsase în seama ei ocârmuirea gospodăriei. Însă chiar așa trăind, n-a întâlnit nicicând vreo boală trupească, nici n-a simţit vreo durere, având în toată viaţa trupul teafăr și sănătos.
S-a întâmplat ca tatăl meu, după ce s-a istovit de bolile sale îndelungate, să moară. Atunci afară s-a stârnit îndată furtună, cu tunete și fulgere necontenite. Din cer se pogora fără răgaz o ploaie atât de năprasnică, încât vreme de trei zile nu am putut câtuși de puţin scoate capul afară din casă; și în tot acest răstimp tata zăcea înăuntru, neîngropat. Văzând aceasta, oamenii din sat au început să spună pe seama celui adormit cleveteli nenumărate. Ziceau: “Vai, ce om rău era printre noi și nu am băgat de seamă. Negreșit, vrăjmaș al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta! De aceea nu i se îngăduie nici să fie îngropat”. Noi, însă, ca să nu ajungem să ne fie cu neputinţă să stăm în casă din pricina trupului care ar fi început să se strice, l-am scos afară și, chiar dacă ploaia cădea încă cu putere, l-am îngropat așa cum am putut.

Mama, fiind de acum și mai slobodă, se desfrâna cu mai multă nerușinare. Aproape că făcuse din locuinţa noastră o casă de pierzanie și ne risipea averea în desfătări necontenite, așa încât ajunsesem în pragul sărăciei. Trecând în acest chip mai multă vreme, i-a venit și ei sorocul morţii și a avut parte de o astfel de înmormântare, încât ai fi zis că și văzduhul ajută la îngropăciune.
După săvârșirea mamei eu deja trecusem de vârsta copilăriei și începeau să se ivească în mine și să mă stârnească poftele trupești. Într-o seară mi-a venit un gând: ‘Ce viaţă să aleg?’ și îmi ziceam în sinea mea: ‘Oare să aleg viaţa tatălui meu și să petrec cu bunătate, cuvioșie și cumpătare? Dar acela nu a avut parte de nici un bun vieţuind astfel; și după ce s-a istovit în boli și necazuri, a murit fără să i se îngăduie nici măcar să fie îngropat ca ceilalţi oameni. Dacă o asemenea petrecere a fost pe placul lui Dumnezeu, de ce a fost ispitit de atâtea rele? Iar vieţuirea mamei oare cum a fost? Nu s-a împărtășit de desfătări și plăceri neîncetate, ducându-se din viaţa aceasta sănătoasă și fără să fi pătimit ceva? Așa trebuie, deci, să vieţuiesc și eu. Căci e mai bine să te încrezi în ceea ce îţi văd ochii decât în cuvintele altora’.

Cum socoteam eu, nefericita, să pășesc pe urmele mamei mele, s-a făcut între timp noapte și m-a luat somnul. Mi s-a înfăţișat atunci un bărbat mare la trup și înfricoșător la chip, care m-a privit cu mânie și sălbăticie și m-a întrebat cu voce aprigă: ‘Spune-mi, care-s gândurile inimii tale?’ Eu m-am cutremurat toată și nu îndrăzneam nici să-l privesc. Iar el îmi spune iarăși, cu glas aspru: ‘Răspunde-mi, ce gândești?’ Cum m-a văzut că am înlemnit cu totul de frică și că-mi ieșisem din minţi, mi-a adus el aminte de toate câte cugetasem. Iar eu, venindu-mi puţin în fire și neputând să tăgăduiesc, m-am întors spre rugăminte, cerându-i să fiu învrednicită de iertare. Atunci el mi-a luat mâna și mi-a spus: ‘Vino să-ţi vezi mama și tatăl și după aceea alege-ţi viaţa pe care vrei să o duci’.
M-a luat, deci, și m-a dus într-o câmpie mare cu livadă, unde erau tot felul de pomi, încărcaţi cu felurite roade, a căror frumuseţe covârșea cuvintele [omenești]. și cum umblam pe acolo dimpreună cu dânsul, mi-a ieșit în cale tata, m-a luat în braţe și a început să mă sărute, numindu-mă copil dorit. L-am îmbrăţișat și eu, rugâdu-l să-mi îngăduie să stau cu el. și mi-a zis: ‘Acum nu-i cu putinţă aceasta. Dacă însă vrei să mergi pe urmele mele, nu după multă vreme vei veni aici’. Cum eu, iarăși, îl rugam să rămân cu el, Îngerul m-a tras de mână și mi-a spus: ‘Vino să-ţi vezi și mama, ca să cunoști din fapte care vieţuire ţi-e de folos să alegi’.

M-a dus, deci, la o casă întunecată foarte, plină de tremur și tulburare. Îmi arată acolo un cuptor de foc, aprins și clocotind cumplit, și pe câţiva, înfricoșători la chip, care stăteau lângă cuptor. Privind în cuptor, am văzut-o pe mama mea, afundată până la gât în foc; o mulţime nenumărată de viermi o mâncau din toate părţile, iar dinţii îi clănţăneau și îi scrâșneau, din pricina durerii. Văzându-mă și dânsa, m-a strigat văitându-se: ‘Vai, copilă, ce dureri de neîndurat! Vai, ce cazne fără de sfârșit! Vai mie, nenorocita! Căci pentru o mică plăcere mi-am pricinuit asemenea chinuri. Vai mie, nefericita! Că pentru desfătări vremelnice, acum mă chinuiesc veșnic. Fie-ţi milă, copilă, de mama ta, care astfel se mistuie și se topește. Adu-ţi aminte că eu te-am crescut și mă miluiește; dă-mi mâna și scoate-mă de aici!’ și fiindcă eu m-am ferit din pricina celor de faţă, neîndrăznind nici măcar să mă apropii, ea a început să strige din nou cu lacrimi: ‘Copila mea, ajută-mă și nu trece cu vederea jeluirile mamei tale. Nu o trece cu vederea pe cea chinuită atât de cumplit în gheena focului și roasă de viermele neadormit’. Atunci mi s-a frânt inima din pricina ei și am întins mâna să o trag în sus. Însă focul acela mi s-a atins puţin de mână și am simţit o durere atât de puternică, încât am început să urlu și să suspin cu lacrimi. Atunci, la ţipetele mele, s-au trezit cei din casă și, sculându-se și aprinzând făclii, au alergat la mine, întrebându-mă stăruitor care-i pricina tânguirilor mele. Iar eu mi-am venit în fire și le-am povestit cele văzute.

De atunci încolo am râvnit vieţuirea tatălui meu și mă rog să o dobândesc și să ajung în locul în care este el. Căci, cu harul lui Dumnezeu, am fost încredinţată din fapte ce fel de cinste și slavă sunt gătite celor care aleg să trăiască cu dreptate și cuvioșie și ce cazne îi așteaptă pe cei care își irosesc viaţa în desfătări’”.

Everghetinos 8.3

everghetinosDespre cei care mor şi iarăşi se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Şi astfel se despart de trup

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

Fraţilor! Mare frică e în ceasul morţii. Căci în clipa despărţirii [de trup] i se înfăţişează sufletului toate faptele pe care le-a săvârşit, ziua sau noaptea, bune sau rele. Îngerii, sârguindu-se, se grăbesc să-l scoată din trup, iar sufletul păcătos, văzându-şi faptele, se teme să iasă; silit de îngeri şi cutremurându-se din pricina lucrărilor sale, le zice acestora cu frică: “Lăsaţi-mă încă un ceas ca să ies”. Îi răspund însă sufletului faptele sale, toate împreună: “Tu ne-ai săvârşit pe noi; aşa că împreună cu tine mergem către Dumnezeu”. Astfel, tremurând şi văitându-se, se desparte de trup şi merge să se înfăţişeze judecăţii celei nemuritoare.

6. Din Pateric

Un Bătrân a povestit că un frate voia să iasă din lume, însă era împiedicat de mama sa. Iar el nu înceta să-şi dorească aceasta, spunând: “Vreau să-mi mântuiesc sufletul”. Mama lui s-a străduit îndelung, dar, nereuşind să-l ţină, i-a îngăduit să plece. Iar acesta, după ce a ieşit din lume şi s-a călugărit, şi-a irosit viaţa în trândăvie.

S-a întâmplat apoi ca mama lui să moară. După câtva timp, s-a îmbolnăvit şi acesta greu, ajungând la un pas de moarte. Căzând ca într-un fel de leşin, a ieşit din trup şi a fost răpit la judecată. Şi a găsit-o pe mama sa laolaltă cu cei judecaţi, adică cei osândiţi. Aceea, văzându-l, i-a zis cu uimire: “şi tu ai fost osândit în locul acesta, fiule? Unde-s cele ce ziceai: ‘Vreau să-mi mântuiesc sufletul’?” Ruşinat mult de vorbele acestea, stătea îndurerat, neavând ce cuvânt de dezvinovăţire să-i aducă mamei. Apoi aude un glas care zicea: “Luaţi-l pe acesta de aici”. Şi îndată s-a întors în sine şi a povestit celor de faţă câte a văzut şi a auzit, înălţând slavă mare către Dumnezeu, Cel ce caută cu orice chip să-i mântuiască pe păcătoşi.

Când s-a întremat din boală, s-a zăvorât şi a început să şadă grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi tânguindu-se cu inima pentru cele pe care le săvârşise în trândăvie mai înainte. Atât de mari îi erau străpungerea inimii şi lacrimile, încât mulţi din cei care îl vedeau îl implorau să le domolească un pic, ca nu cumva să sufere vreo vătămare din pricina jeluirii sale fără măsură. El, însă, nu voia să fie mângâiat, spunând: “Dacă n-am putut suferi ocara mamei mele, cum voi îndura ruşinea din ziua Judecăţii, dinaintea lui Hristos, a sfinţilor îngeri şi a întregii zidiri?”

Să fim şi noi cu luare aminte, fraţilor, şi să ne nevoim a petrece după cum se cuvine cinului nostru călugăresc şi după cinstea pe care ne-o arată rudele după trup şi ceilalţi oameni, de care e limpede că ne-am îndepărtat pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci, dacă vieţuim în alt chip, să nu fie!, cum vom îndura ruşinea de la Judecata cea înfricoşătoare, nu numai înaintea întregii zidiri, de sus şi de jos, dar şi a celor care odinioară ne erau rude şi cunoscuţi, pe care i-am părăsit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Atunci, chiar dacă vom fi [osândiţi] dimpreună cu dânşii, pe lângă toate celelalte rele ale noastre, îi vom avea şi pe aceştia pârâşi şi batjocoritori. Căci, aşa cum a spus un Sfânt, deşi pe senator l-am pierdut, n-am dobândit cele ale monahului, lucru pentru care am ieşit din lume.

Everghetinos 8.2

everghetinosDespre cei care mor şi iarăşi se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Şi astfel se despart de trup

3. Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

Toma, marele Apostol, după ce a fost vândut negustorului Amvani, ca rob cu multă pricepere la meşteşugul construcţiilor, a plecat împreună cu acesta în India. Acolo a fost dus la împărat şi, fiind întrebat despre îndeletnicirea lui, l-a încredinţat că este preaiscusit în zidiri, înfăţişând cu de-amănuntul multe despre acest meşteşug. Şi, din cuvintele sale, cei care-l ascultau au priceput că, într-adevăr, îndemânarea îi era mare; de aceea i s-au încredinţat de către împărat bani din belşug, pentru a-i zidi palate într-un loc anume. Însă el, luând mulţimea de bani, i-a împrăştiat pe toţi celor nevoiaşi.

După câtăva vreme, împăratul a trimis să fie cercetate construcţiile. Şi de îndată ce a aflat de la cei trimişi că Toma nu pusese nici măcar început zidirii, ci toţi banii încredinţaţi îi împrăştiase săracilor, s-a aprins de mânie şi a poruncit să-i fie adus numaidecât înainte Apostolul, legat cu mâinile la spate. Înfăţişându-se Toma, până să-şi termine cuvântul [împăratul], îi zice acesta: “Mi-ai zidit palatul?” Iar el răspunse: “Da; şi încă unul foarte frumos”. Şi împăratul: “Să vin, atunci, să îl văd”. Iar Apostolul: “În veacul de acum nu-ţi este cu putinţă să-l priveşti, dar după ce te vei muta din această [viaţă] îl vei vedea şi, precum doreşti, îl vei lua în stăpânire cu multă bucurie.

Auzind toate acestea, împăratul Gundafor, căci aşa se numea, le-a socotit înşelăciune şi nu adevăr. Văzând că Toma vieţuieşte în lipsuri, cu simplitate, şi-a pierdut nădejdea că va mai primi banii înapoi. S-a gândit atunci că îi este potrivită [Apostolului] o moarte pe măsura sălbăticiei mâniei sale: să fie jupuit de piele şi apoi aruncat în foc. Însă Cel care pe toate le face şi le preface după voia Sa, i-a luat-o înainte [împăratului, lovind] cu o rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundaforos. Gad acesta se amărâse mai mult decât fratele său, împăratul, de nezidirea palatelor. Şi, în timp ce se înverşuna împotriva celui care, chipurile, îi înşelase şi îl zorea pe fratele său să-l pedepsească, a murit el însuşi. Iar moartea lui s-a făcut Apostolului izbăvire de moarte. Căci uitând toţi de Toma, din pricina însemnătăţii aceluia, se ocupau cu înmormântarea trupului [împărătesc].

Însă mare minune a făcut şi aici Dumnezeu, Cel care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Căci îngerii i-au luat atunci sufletul lui Gad, ca să îi arate sălaşurile veşnice din lumea de dincolo ale celor mântuiţi. Iar el, fermecat de frumuseţea, măreţia şi slava neasemănată a unuia dintre acestea, îi ruga pe cei care îl purtau [să-i îngăduie] să se sălăşluiască fie şi într-una din cele mai amărâte odăi ale lui. Îngerii, însă, nu s-au învoit, zicându-i că palatul e al fratelui său Gundaforos, căruia i l-a zidit străinul Toma. Auzind acestea, se ruga mai fierbinte să i se îngăduie să meargă să-l cumpere de la fratele său. Şi ce s-a întâmplat atunci? Cel la a Cărui poruncă se petrec toate a binevoit ca sufletul omului să se întoarcă iarăşi în trup, ca prin învierea acestuia să se dăruiască, pe lângă izbăvirea Apostolului, şi mântuire multor suflete. În vreme ce înfăşurau deci trupul lui Gad cu giulgiul îndătinat, celor care-l găteau de îngropăciune li s-a arătat, dintr-o dată, cum leşul său neînsufleţit prinde viaţă. Uluiţi, au dat fuga şi au vestit cele întâmplate împăratului Gundaforos, care, cuprins şi el de minunare, a venit degrabă lângă fratele său. Iar acesta o, minune! deschizându-şi buzele ce fuseseră deja ferecate de moarte, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, îl implora, zicând: “Vinde-mi, rogu-te, frate, palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care creştinul Toma ţi l-a zidit”.

Cugetând deci bine împăratul la cele spuse de Gad şi pricepând că Toma este Apostol al lui Dumnezeu şi că acest Dumnezeu propovăduit de el este adevărat şi iubitor de oameni, a fost luminat cu strălucirea credinţei şi i-a răspuns fratelui: “Nu-mi este cu putinţă să-ţi vând averea aceea, pe care nu-i uşor să o dobândesc iarăşi; ci mai degrabă merg eu însumi să o iau în stăpânire. Însă ţi-l voi da pe meşter, care încă trăieşte cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el îţi va lucra sălaş asemănător”. Şi îndată l-a adus înaintea lui pe Toma, slobozit din lanţuri. Apoi au căzut amândoi la picioarele lui, rugându-l în faţa tuturor să le ierte fărădelegea cea din neştiinţă şi să le vestească pe Acel Dumnezeu necunoscut şi poruncile Sale, ca de atunci înainte, trăind după voia Lui, să dobândească bunătăţile cele veşnice şi nevăzute, ale căror chipuri şi pilde fusese învrednicit Gad să le vadă mai înainte.

Auzind acestea, Apostolul s-a minunat de adâncul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi I-a mulţumit după cuviinţă. Apoi, rugându-se şi învăţându-i cele ale credinţei, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi dintre ceilalţi indieni, care au crezut din această minune, a botezat mulţimi nenumărate.

4. Din Pateric

Un Bătrân s-a dus odată într-o cetate ca să-şi vândă vasele şi s-a întâmplat să se aşeze la poarta unui bogat, care trăgea să moară. Cum şedea, privea cu luare aminte. Şi iată, vede nişte bărbaţi negricioşi şi înfricoşători, călare pe cai negri şi ţinând în mâini ciomege de foc. Când au ajuns la poartă, au lăsat caii afară şi au intrat. Îndată ce i-a văzut, bolnavul a strigat cu glas mare: “Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mi!” Atunci îi spun aceia: “Acum, când soarele a apus, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? De ce nu L-ai căutat atunci când ziua strălucea? De acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere”. Şi astfel, smulgându-i sufletul cu sila, au plecat.

Everghetinos 8.1

everghetinosDespre cei care mor şi iarăşi se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Şi astfel se despart de trup

1. A Sfântului Grigorie Dialogul

Întrebare a lui Petru: Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi [la viaţă]?

Răspunsul lui Grigorie: Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre învăţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; [şi e dat] multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; şi aşa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate, precum spunea, şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: “Du-te şi vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.

De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat. Şi din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veşnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cumplite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă

1. Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mănăstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri, nu se învoia nicicum să îl primească. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârşea pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.

Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile și zicând: “Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: “Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: “Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.

Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic şi mai fierbinte. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: “Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, balaurul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăşi pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de viaţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

2. Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul. [Aşa s-a întâmplat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după [judecăţile] lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşadar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah, şi zicea: “Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocroteşte-mă cu credinţa ta!”

Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după mărturia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii şi a înfăţişării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: “Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.

De aici se arată limpede că nu pentru el, ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut duhurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

3. Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită “a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea bărbat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: “Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]“.

Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici, că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.

Everghetinos 7.2

everghetinosDe multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi sunt mângâiate în ceasul morţii de o adumbrire dumnezeiască, şi aşa se despart de trup

2. Din Viaţa Sfântului Sava

Un Bătrân ce se trăgea din Betania, pe nume Antim, care îşi împodobise viaţa cu multe sudori bine plăcute lui Dumnezeu, vieţuia dincolo de râu spre răsărit, într-o chilie pe care o construise în faţa turnului zidit de fericitul Sava. După ce a petrecut acolo treizeci de ani, spre sfârşitul vieţii, Bătrânul a fost cuprins de o boală care l-a făcut să zacă pe patul de suferinţă. Văzându-l astfel, vlăguit de boală şi de adâncile bătrâneţi, minunatul Sava stăruia să-l mute într-una din chiliile bisericii, pentru a putea fraţii să îl cerceteze şi să-i slujească cu mai puţină osteneală. Aşa îl ruga cuviosul, însă Bătrânul nu se învoia, zicând că îşi pune nădejdea în Dumnezeu că se va săvârşi acolo unde a locuit dintru început. Într-o noapte, Sava s-a sculat înainte de slujba Utreniei şi i s-a părut că aude psalmodie, de parcă ar fi cântat mai mulţi laolaltă. Crezând că se cântă imnele obişnuite ale Utreniei, era nedumerit cum de se săvârşeşte slujba împotriva obiceiului, fără de binecuvântarea lui. S-a dus astfel în grabă la biserică, însă, găsind porţile închise bine, s-a întors înapoi; şi iarăşi i s-a părut că aude vocile de mai înainte, cântând cu multă dulceaţă. Iar ceea ce se cânta, era aşa: “Voi merge spre locul cortului minunat, până la casa lui Dumnezeu, în glas de bucurie şi sunet de laudă al celor ce prăznuiesc.” Aflând, neîndoielnic, din ce parte se auzea sunetul acelor cântări minunate, se scoală îndată şi porunceşte fratelui rânduit la toacă să îi cheme pe fraţi. Iar adunându-se aceştia numaidecât, Sava a luat pe câţiva şi s-au dus împreună, cu cădelniţe şi lumânări, la chilia Bătrânului, pentru că de acolo se auzea cântarea. Intrând în chilie, nu au găsit pe nimeni, decât numai pe Bătrân; iar acesta deja se săvârşise. Atunci l-au îmbrăţişat cu evlavie şi, făcând cele după rânduială, au îngropat sfântul trup al aceluia.

3. Din Viaţa Cuviosului Daniil Stâlpnicul

Se spune despre cuviosul Daniil Stâlpnicul că, înainte cu trei zile de săvârşirea sa, pe la miezul nopţii, s-au adunat toţi sfinţii din veac ca să-l întâmpine: prooroci, apostoli, mucenici şi toţi ceilalţi sfinţi, laolaltă şi cu unele puteri cereşti. Aceştia l-au îmbrăţişat din toată inima pe marele [Bătrân] şi l-au îndemnat să săvârşească dumnezeiasca Liturghie. Sfântul a slujit şi s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, dându-le şi celor care erau vrednici. Iar când s-a apropiat de ultima suflare, fiind de faţă adunat norod mult, un bărbat, stăpânit de diavol, s-a apropiat de stâlp şi a strigat în auzul tuturor, vestind venirea sfinţilor la cuviosul; i-a chemat pe aceştia pe nume, pomenindu-i şi pe îngerii care-i însoţeau. Mai apoi a adăugat că, la ceasul al treilea din zi, Daniil va pleca la Domnul, iar duhul necurat va fi alungat prin putere dumnezeiască după îndelungata şedere într-însul. Şi, într-adevăr, acestea amândouă s-au petrecut la timpul rânduit.

4. Din Pateric

Ziceau despre Avva Sisoe că, atunci când urma să se săvârşească, şi Părinţii şedeau lângă dânsul, faţa îi strălucea puternic. Şi le-a spus: “Iată, a venit Avva Antonie”. După puţin zice: “Iată, a venit ceata proorocilor”. Apoi chipul său a strălucit iarăşi, mai tare, şi a spus: “Iată, a venit ceata apostolilor”. Atunci strălucirea feţei i s-a făcut de două ori mai puternică şi, iată, părea că vorbeşte cu cineva. Bătrânii l-au întrebat: “Cu cine vorbeşti Părinte?” Iar el a zis: “Iată, îngerii au venit să mă ia şi îi rog să mi se îngăduie să mă mai pocăiesc puţin”. Îi spun Bătrânii: “Nu ai tu trebuinţă să te pocăieşti, Părinte”. Şi le-a răspuns: “Cu adevărat, nu mă ştiu să fi pus început”. Atunci au cunoscut cu toţii că e desăvârşit. Apoi, deodată, chipul i s-a făcut asemenea soarelui şi toţi s-au înfricoşat. Şi le-a zis: “Vedeţi? A venit Domnul şi zice: ‘Aduceţi-Mi vasul pustiei!’” Apoi şi-a dat numaidecât duhul. Iar atunci s-a arătat ceva ca un fulger şi chilia s-a umplut de bună-mireasmă.

Everghetinos 7.1

everghetinosDe multe ori, sufletele celor îmbunătăţiţi sunt mângâiate în ceasul morţii de o adumbrire dumnezeiască şi aşa se despart de trup

1. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. În ţinutul Nursia era un preot, care păstorea cu mare frică de Dumnezeu biserica ce-i fusese încredinţată. Acesta, din ziua hirotoniei sale, îşi iubea nevasta ca pe o soră, însă se temea de ea ca de un duşman. De aceea niciodată, pentru nici o pricină, nu i-a îngăduit să se apropie de el, ci a înlăturat cu totul orice familiaritate în vieţuirea lor împreună. Căci bărbaţii cei sfinţi, pe lângă toate celelalte fapte bune, au şi această însuşire: ca nu numai de cele necuvenite să se ţină departe, ci de multe ori să curme şi pe cele care le sunt îngăduite. De aceea, şi bărbatul acesta, ca să nu cadă în vreo greşeală din pricina ei, nu primea să fie slujit de dânsa nici măcar în cele de neapărată trebuinţă.

Petrecându-şi astfel viaţa şi înaintând spre adânci bătrâneţi, în al patruzecilea an de la hirotonia sa a fost cuprins de fierbinţeală mare şi a ajuns la ceasul cel din urmă. Soţia sa, văzând că toate mădularele i-au rămas fără simţire şi că de acum se apropiase de moarte, alipindu-şi urechea de nările lui, încerca să priceapă dacă mai are în el suflare de viaţă. Iar el, dându-şi seama de aceasta, cu toate că răsuflarea îi era foarte slabă, încălzindu-se mai degrabă cu puterea Duhului, a adunat atât cât a putut suflare ca să vorbească și a zis: “Depărtează-te de la mine, femeie! Căci focul e încă viu; ia [de aici] paiul”. Aceea s-a dat înapoi, iar el, prinzându-i puteri trupul, a început să strige cu multă bucurie şi să zică: “Bun venit domnii mei, bun venit domnii mei! Cum de aţi primit să veniţi la robul vostru cel nevrednic? Vin cu voi, vin! Mulţumesc, mulţumesc!”

Cei apropiaţi lui, care erau acolo de faţă, auzindu-l repetând aceleaşi cuvinte, l-au întrebat: “Ce ţi se întâmplă?” Iar el le-a răspuns uimit: “Nu-i vedeţi pe dumnezeieştii Apostoli că s-au adunat aici? Nu-i vedeţi pe fericiţii Petru şi Pavel, cei dintâi dintre Apostoli?” După care, întorcându-se din nou spre aceia, a zis: “Iată, vin! Iată, vin!” Şi cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. Cu adevărat, deci, îi văzuse pe Apostoli, pe care mărturisea că îi urmează.

De aici e limpede că, prin dragostea de oameni a lui Dumnezeu, drepţilor li se întâmplă şi lucrul aceasta: ca atunci când ajung la ceasul morţii să vadă arătări de sfinţi, ca să nu se teamă de chinuri când le este hotărâtă moartea; ci li se înfăţişează în adâncul cugetului cu cine sunt părtaşi, ca să se dezlege de legătura cărnii fără frică şi durere.

2. Acelaşi lucru am aflat că i s-a întâmplat şi lui Probus, episcopul cetăţii Reatis. Acesta, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a fost cuprins de o boală foarte grea. Tatăl său, Maxim, a trimis în împrejurimi să-i cheme pe doctori ca să-i ajute bolnavului, de este cu putinţă. S-au adunat mulţi doctori, au luat pulsul bolnavului, l-au cercetat şi au vestit că moartea lui va fi grabnică. Pentru că se făcuse târziu şi venise ceasul prânzului, episcopul bolnav se îngrijea mai mult de odihna acelora decât de el însuşi. I-a rugat astfel pe doctori să urce în odăile episcopiei împreună cu bătrânul său tată pentru a mânca. Şi aşa au mers cu toţii la masă, lăsând ca să-l vegheze pe un tânăr cucernic care mai trăieşte şi astăzi. Pe când tânărul stătea lângă patul unde zăcea acela, a văzut deodată nişte bărbaţi îmbrăcaţi cu veşminte albe, intrând şi venind spre el, al căror chip răspândea o lumină ce întrecea strălucirea veşmintelor. Tânărul, orbit de strălucirea lor fulgerătoare, a început să strige, [întrebând] cine sunt aceia. Iar episcopul Probus, tulburat de glasul tânărului, a privit spre bărbaţii care intrau şi i-a cunoscut. Atunci s-a umplut de bucurie şi a început să-l liniştească pe tânăr, zicându-i: “Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfinţii mucenici Iuvenalie şi Elefterie”. Însă acela, neputând îndura strălucirea înfăţişării lor, a ieşit în fugă şi a vestit cele văzute tatălui episcopului şi doctorilor. Iar aceştia, coborând în grabă, l-au găsit pe episcop deja mort. De unde e limpede că bărbaţii a căror vedere tânărul nu a putut să o îndure l-au luat împreună cu dânşii.

3. Trebuie să se facă cunoscut şi acest lucru: atunci când sufletele celor aleşi ies din trup, de multe ori se aude cântare de laudă în ceruri. Pentru ca, în timp ce ele ascultă cu desfătare, să nu simtă cum se petrece despărţirea de trup.

Despre ceea ce urmează să spun îmi amintesc că am vorbit şi în predicile la Evanghelie. În calea care duce la biserica Sfântului Clement, zăcea pe marginea drumului un om, pe nume Servulus, pe care cred că tu îl cunoşti. Acesta, chiar dacă era sărac întru cele [materialnice] ale vieţii, era foarte bogat în virtuţi. O boală îndelungată îi paralizase trupul. Aşa că, de când l-am cunoscut noi şi până la sfârşitul vieţii, a zăcut paralizat, neputând să stea în picioare sau să se culce în pat şi nici măcar să-şi mişte mâna sau piciorul. Lângă el stăteau mama şi fratele lui, pentru a-i sluji. Iar dacă primea ceva ca milostenie, iarăşi da ca milostenie, prin mâna mamei şi a fratelui. Carte nu ştia deloc, dar îşi cumpărase Sfânta Scriptură şi, atunci când îl cercetau bărbaţi evlavioşi, îi punea să-i citească cu sârguinţă. Aşa ajunsese, pe cât se putea, să aibă pricepere cu folos în Sfânta Scriptură, cu toate că nu ştia deloc carte. Toată suferinţa o îndura cu mulţumire, iar ziua şi noaptea şi le petrecea lăudând pe Dumnezeu.

Atunci când a sosit vremea ca să primească răsplata unei asemenea răbdări, i-a încetat durerea mădularelor. Şi cunoscând că e aproape de ceasul morţii, i-a rugat pe bărbaţii pe care îi primise spre găzduire să se ridice şi să aducă împreună cu el cântări lui Dumnezeu, în aşteptarea [săvârşirii] sufletului său. În timp ce cânta împreună cu ei, cel ce trăgea să moară i-a oprit deodată din psalmodie şi le-a zis cu frică şi cu glas mare: “Tăceţi! Nu auziţi că răspund laude în cer?” Şi, absorbit de acele cântări, ca şi cum sufletul acela sfânt le auzea lăuntric cu urechea inimii, s-a dezlegat de legăturile trupului. După ieşirea sufletului s-a răspândit atâta bună mireasmă în locul acela, încât s-au umplut de ea toţi cei de faţă. Şi din aceasta s-a vădit că pe acel suflet l‑au întâmpinat laudele în cer.

De faţă la întâmplare s-a aflat şi un monah de-al nostru, care trăieşte până azi, şi care cu lacrimi mărturiseşte că dulceaţa miresmei aceleia nu s-a depărtat de la nările sale, până când trupul [lui Servulus] a fost coborât în mormânt.

4. O femeie pe nume Redempta, care trăia în sfântul chip [călugăresc], locuia în cetatea Romei şi avea două ucenice, dintre care una se numea Romilla. Toate trei stăteau în aceeaşi casă şi erau bogate în deprinderi bune, însă petreceau în lipsă de cele ale vieţii acesteia trecătoare. Romilla o întrecea cu mult pe cealaltă ucenică în faptele vieţuirii [călugăreşti], căci era de o răbdare minunată şi de o ascultare desăvârşită, paznic neînduplecat al limbii, prietenă a tăcerii şi stăruitoare la rugăciune. Cu toate că oamenii socotesc pe unii a fi desăvârşiţi, au totuşi ceva nedesăvârşit înaintea ochilor Ziditorului a toate, asemenea peceţilor nesculptate până la capăt, care de multe ori sunt lăudate ca fiind deja desăvârşite, atunci când sunt văzute de necunoscători. Dar meşterul, cu toate că aude că sunt lăudate, nu se dă înapoi de a le şlefui, dăltui şi înfrumuseţa. Un lucru asemănător i s-a întâmplat Romillei, din partea Meşterului a toate, căci a căzut în acea boală a trupului pe care doctorii o numesc paralizie şi a zăcut la pat timp de mulţi ani, fiind cu totul nemişcată. Însă, loviturile bolii nu numai că nu i-au târât cugetul în lipsa de răbdare, ci s-au făcut pricină de mai multă putere duhovnicească. Căci a devenit cu atât mai stăruitoare în rugăciune, pe cât era de neputincioasă în lucrările trupeşti; şi avea rugăciunea neîncetată.

Într-o noapte, fiind trecut deja de miezul nopţii, a chemat-o pe Redempta, povăţuitoarea sa, de care am pomenit, şi pe cealaltă ucenică, ca să stea lângă pat; şi cum se uitau, iată, deodată o lumină a fost trimisă din cer şi a umplut întreaga chilie. Atât de mare era strălucirea luminii aceleia, încât inimile celor de faţă s-au înspăimântat cu frică mare şi mădularele le-au încremenit, după cum ele însele au povestit mai apoi. Stând ele înmărmurite, s-a auzit un vuiet puternic, ca de mulţime mare ce intra; uşile chiliei se zgâlţâiau din pricina învălmăşelii, dar ele, covârşite de spaimă şi de strălucirea luminii, nu puteau să vadă pe nimeni; fiindcă ochii li se îngreuiau de frică şi li se întunecau de atâta strălucire a luminii. Mai apoi, luminii aceleia i-a urmat o bună mireasmă minunată, aşa încât sufletele lor, deşi înfricoşate de aceea înfăţişare, s-au liniştit din pricina bunei miresme.

Cum nu puteau îndura strălucirea acelei lumini, văzând-o Romilla alături pe povăţuitoarea ei tremurând, o mângâia cu glas alinător, zicându-i: “Nu te teme, maică, nu voi muri acum”. Şi în vreme ce zicea mereu aceasta, puţin câte puţin, acea lumină ce fusese trimisă acolo s-a îndepărtat; însă buna mireasmă a rămas. Trecând a doua şi a treia zi, mirosul acelei adieri revărsate încă stăruia. Iar în a patra noapte, chemând-o pe stareţă, Romilla a cerut să i se dea ca merinde de drum Trupul Stăpânului, pe care L-a şi primit. Şi deodată, în curtea din faţa uşilor chiliei s-au înfăţişat două cete cântând. După cum ziceau stareţa şi cealaltă ucenică, au deosebit din cântarea psalmodiei două feluri de voci, bărbăteşti şi femeieşti, cântând antifonic. Pe când se săvârşea acea doxologie cerească în faţa chiliei, sufletul sfânt a fost slobozit din legăturile trupului. Şi, urcându-se la cer, cu cât cetele de cântăreţi se înălţau mai sus, cu atât cântarea se auzea mai de departe, până ce atât sunetul psalmodiei cât şi buna mireasmă s-au îndepărtat şi au dispărut.

5. De multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese din trup, Se arată Însuşi Stăpânul vieţii, Cel care răsplăteşte faptele vieţii noastre. Despre o astfel de întâmplare am pomenit şi în altă parte, vorbind despre mătuşa mea Tarsila. Aceasta, trăind împreună cu două surori ale ei, stăruia cu toată puterea în rugăciune neîncetată, petrecându-şi viaţa în singurătate; şi prin înălţimea înfrânării ei, sporea întru sfinţenie.

[Odată] i s-a înfăţişat în vedenie Felix, străbunicul meu, cel care a fost patriarhul Bisericii Romei, şi i-a arătat un sălaş de strălucire veşnică, zicând: “Vino, căci în acest sălaş al luminii te aştept”. Venindu-i atunci fierbinţeală mare, s-a apropiat de moarte. Şi după cum este obiceiul la cei de viţă nobilă, ca atunci când mor să vină multă lume alături de rudele lor pentru a le mângâia, mulţime de bărbaţi şi femei s-a adunat în jurul patului în ceasul ieşirii ei.

Deodată, cea întinsă [pe pat] a privit în sus şi L-a văzut pe Iisus venind. Cu multă osârdie în suflet, le-a spus celor care îi stăteau alături, strigând: “Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, vine Iisus!” Şi, pe când privea cu luare aminte la Cel pe care-L vedea, sufletul acela sfânt a ieşit din trup. Iar din locul acela s-a revărsat un asemenea miros de bună mireasmă minunată, încât a putut să arate limpede tuturor celor care se găseau acolo, că în acel ceas S-a aflat de faţă [Însuşi] Izvorul bunei miresme. Şi, după cum e obiceiul pentru cei morţi, dezbrăcându-i trupul pentru a-l spăla, au găsit pielea de pe genunchi şi de la coate aspră ca de cămilă, din pricina stăruitoarelor rugăciuni şi plecări de genunchi. Astfel, trupul mort a mărturisit ce lucra duhul său pe când trăia.

6. Şi o fetiţă pe nume Musa, după cum mi-a povestit Probus, fratele ei, om cucernic, a văzut noaptea, în vedenie, pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, arătându-i nişte fete de aceeaşi vârstă cu ea. Musa a vrut să li se alăture, însă nu îndrăznea. Atunci a fost întrebată de Născătoarea de Dumnezeu dacă vrea să fie împreună cu ele şi să se numere în alaiul ei. Copila a răspuns că-şi doreşte mult aceasta, şi Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă de îndată, ca de atunci înainte, să nu mai facă nimic nepotrivit sau copilăresc, ci să se înfrâneze şi de la râs, şi de la joacă, ştiind bine că după treizeci de zile va veni împreună cu fecioarele acelea pe care le văzuse în alaiul ei.

De atunci, fata şi-a schimbat toate obiceiurile şi, cu toată puterea, a îndepărtat de la ea orice uşurătate a copilăriei. Părinţii ei, văzând-o dintr-o dată astfel schimbată, şi minunându-se, o întrebau de pricina schimbării. Ea le-a spus atunci ceea ce îi poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, şi le-a vestit în ce zi va pleca pentru a se alătura alaiului ei. În a douăzeci şi cincea zi a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar în a treizecea zi, când i s-a apropiat ceasul ieşirii sufletului, a văzut-o iarăşi pe Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu fetele acelea care i se arătaseră mai înainte, venind către ea şi chemându-o. Ea, cu privire sfielnică şi glas foarte blând, i-a răspuns: “Iată-mă, Doamnă, vin! Iată-mă, Doamnă, vin!” Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul. Şi, ieşind din trupu-i fecioresc, s-a sălăşluit alături de fecioare.

7. Să-ţi spun şi ceea ce i s-a întâmplat preacuviosului Părinte Ştefan, care avea neagonisire desăvârşită, era cu totul fără de răutate şi petrecea neîncetat în rugăciune. Despre acesta îţi voi istorisi [mai întâi] una din faptele lui, ca din aceasta să le poţi înţelege şi pe celelalte.

Odată, secerând grâul pe care-l semănase, l-a adus la treierat. Şi, în afară de acest grâu, el şi ucenicii săi nu aveau nimic altceva spre hrană pentru întregul an. Însă un om îmboldit de diavol, a pus foc şi a ars grâul care se găsea la arie. Un altul, văzând fapta, a vestit-o robului lui Dumnezeu, adăugând: “Vai, vai, Părinte Ştefan, ce ţi s-a întâmplat!” Acesta însă, i-a răspuns vesel la chip şi cu privirea senină, zicând: “Vai, ce i s-a întâmplat aceluia căruia a făcut [fapta] aceasta. Căci mie, ce mi s-a întâmplat?” De aici să pricepi la ce înălţime şi pe ce treaptă de putere stătea cugetul lui; fiindcă, deşi pierduse tot ce avea spre hrană pentru întregul an, a rămas atât de fără grijă şi de netulburat, încât l-a durut mai mult pentru cel care făcuse păcatul decât pentru paguba pe care o suferise el.

Atunci când s-a apropiat de moarte, mulţi s-au adunat acolo ca să fie alături de sufletul acela sfânt ce ieşea din trup. Şi stând în jurul patului, unii dintre ei i-au văzut pe îngeri intrând, dar le-a fost cu neputinţă să grăiască ceva. Alţii nu au văzut nimic, însă sufletele lor au fost cuprinse de multă frică. Aşa încât, şi cei care vedeau, şi cei care nu vedeau, au fugit de acolo, înfricoşându-se tare; şi nimeni nu a putut să rămână în acel loc, în timp ce ieşea acel suflet sfânt. Astfel s-a arătat limpede cine erau aceia care au întâmpinat sfântul suflet pe când pleca [din trup], a cărui ieşire, nimeni din cei muritori nu a putut să o îndure.

8. Pe lângă [toate] cele spuse să-ţi fie cunoscut şi lucrul acesta: vrednicia unui suflet nu se arată întotdeauna la ieşirea acestuia, însă după moarte se vădeşte negreşit. De aceea, şi sfinţii mucenici, care au răbdat cruzime multă de la necredincioşi, strălucesc în fiecare zi prin osemintele lor moarte, cu semne şi minuni. Dimpotrivă, când unii sunt stăpâniţi de frică înainte de sfârşit, atotputernicul Dumnezeu le întăreşte cugetul cu unele descoperiri, ca să nu se teamă deloc în ceasul morţii.

Un frate pe nume Antonie, care petrecea împreună cu mine în mănăstire, se nevoia în fiecare zi cu tânguire a inimii şi lacrimi neîncetate pentru a dobândi bucuria gătită în patria cerească. Cerceta cu mult dor şi stăruinţă scrierile sfinte şi nu căuta într-însele doar cuvinte care [sporesc] cunoştinţa, ci plânsul ce vine din străpungerea inimii; ca, astfel, cugetul lui să dobândească trezvie, să părăsească cele pământeşti şi să se înalţe, prin vederea duhovnicească, în patria cerească.

Acestuia i s-a spus într-o vedenie de noapte: “Găteşte-te, căci Domnul a poruncit să pleci”. Iar când acela a răspuns că nu are pregătite cele trebuincioase pentru a pleca, de îndată a auzit un glas ce îl dezvinovăţea: “Dacă vorbeşti despre păcatele tale, ţi s-au iertat”. După ce a auzit acestea o dată, încă era stăpânit de frică mare şi spaimă. Apoi, într-o altă noapte, i s-au vestit aceleaşi cuvinte. Iar după cinci zile a fost cuprins de fierbinţeală şi, în timp ce toţi fraţii plângeau şi se rugau, a plecat cu veselie la Domnul.

9. Şi un alt frate din aceeaşi mănăstire, pe nume Merulus, stăruia întru belşug de lacrimi şi milostenie. Iar rugăciunea nu înceta niciodată din gura lui, afară de vremea în care mânca ori dormea. Acestuia i s-a arătat într-o vedenie din noapte cum o cunună de flori albe a coborât din cer pe capul lui. Iar după puţin timp a fost cuprins de o boală a trupului şi s-a sfârşit întru multă lipsă de griji şi cu bucurie în suflet.

După paisprezece ani Petru, egumenul de acum al mănăstirii, a dorit să-şi sape mormântul în apropierea locului unde fusese îngropat [Merulus]. Pe când trudea acolo, după cum spune el însuşi, a ieşit o asemenea adiere de bună mireasmă din mormânt, de parcă erau adunate acolo toate felurile de flori bine mirositoare. De unde se vădeşte că ceea ce văzuse [Merulus] în arătarea din noapte era adevărat.

Everghetinos 6.2

everghetinos

Bucuria din ceruri şi slava gătită sfinţilor sunt mai presus de gând şi, de aceea, se cuvine să le râvnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

3. A Sfântului Efrem [Sirul]

Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii.
Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.

Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.

Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?

Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?

Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şinu mistuie?

Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?

4. A lui Avva Isaia

Cugetă la cinstea pe care au dobândit-o toţi sfinţii; şi râvna lor te va atrage puţin câte puţin. Adu-ţi aminte, iarăşi, de ocările de care au avut parte păcătoşii şi gândul acesta te va păzi de cele rele.

5. A Sfântului Maxim [Mărturisitorul]

Dacă Dumnezeu-Cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl S-a făcut Fiu al omului şi om, tocmai pentru ca să-i facă dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu pe oameni, atunci să credem că şi noi vom ajunge acolo unde este acum Hristos, mai presus de toate cerurile, Cap al întregului trup [al Bisericii] şi Înaintemergător, ca om, al nostru către Tatăl. Căci în adunarea dumnezeilor, adică a celor ce se vor mântui, va şedea în mijloc Dumnezeu, împărţind cinstirile fericirii de acolo, fără să fie vreo osebire de loc între Dânsul şi cei vrednici.

Unii spun că Împărăţia cerurilor este petrecerea în ceruri a celor vrednici, alţii că este starea asemenea îngerilor a celor ce se mântuiesc, iar alţii că este înfăţişarea a însăşi frumuseţii dumnezeieşti a celor ce poartă chipul Celui ceresc. Iar eu socot că toate cele trei păreri sunt potrivite cu adevărul. Căci tuturor li se dă harul ce va să fie după cât şi cum le-a fost dreptatea.