Archive for the 'Everghetinos' Category



Everghetinos 6.1

everghetinosBucuria din ceruri şi slava gătită sfinţilor sunt mai presus de gând şi, de aceea, se cuvine să le râvnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

1. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Spunea fericita Singlitichia: „În lumea aceasta ne aflăm ca într-un al doilea pântece de maică; fiindcă atunci când eram în pântecele maicii nu aveam aceaşi vieţuire ca cea de acum: nu ne desfătam de bucate tari, nu puteam săvârşi lucrurile pe care le facem acum, nu ne împărtăşeam de lumina soarelui sau de vreo altă strălucire, şi eram lipsiţi de multe alte plăceri din cele de aici. La fel, în lumea aceasta suntem lipsiţi de lucruri mari şi minunate din Împărăţia cerurilor. Deci, după ce le-am cercat îndeajuns pe cele de aici, să le dorim de acum pe cele de acolo. Am gustat bucatele de aici ? Să le poftim pe cele dumnezeieşti ! Ne-am desfătat de lumina materialnică ? Să-l dorim pe Soarele dreptăţii ! Ierusalimul cel de sus, ca pe patria şi ca pe maica noastră să râvnim a-l vedea ! Să ne trăim restul vieţii [călăuziţi] de nădejdile de dincolo, pentru ca să ne desfătăm şi de bunătăţile veşnice.

Prin urmare, aşa cum pruncii, după ce se desăvârşesc în pântece, [se nasc] venind de la o viaţă şi de la o hrană sărăcăcioasă spre un chip mai înalt de vieţuire, tot astfel şi drepţii, care sporesc prin petrecerea lor în lume, se mută la vieţuirea cea de sus, aşa cum este scris, mergând din putere în putere (Ps. 83, 8). Păcătoşii, însă, sunt predaţi din întuneric întunericului, asemenea fătului zămislit mort în pântece. Căci, chiar dacă trăiesc pe pământ, din pricina împătimirii de cele pământeşti, petrec în întuneric; iar după ce se sfârşesc, sunt coborâţi în locuri mai întunecate şi mai în adânc.

Aşadar, în viaţă ne naştem de trei ori: o dată din pântecele maicii, atunci când venim din pământ, pe pământ. Apoi, prin celelalte două naşteri, ne mutăm de pe pământ la cer. Dintre acestea, prima este a aharului, prin Dumnezeiescul Botez, pe care cu adevărat îl numim naştere din nou, iar cealaltă, ni se face din pocăinţă şi din ostenelile cele bune; şi aceasta din urmă este cea întru care stăm acum.”

2. Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: „Nu te minuna dacă din om poţi ajunge înger. Pentru că ne stă dinainte slavă deopotrivă cu cea a îngerilor; şi pe aceasta o făgăduieşte luptătorilor, Acela care rânduieşte lupta.”

2. A zis Avva Iperchie: „Gândul să-ţi fie neîncetat în Împărăţia cerurilor şi o vei moşteni degrabă.”

3. Fraţii îl rugau odată pe unul dintre Bătrâni să-şi înceteze ostenelile sale mari. Iar el le-a răspuns: „Vă spun fiilor, că Avraam, văzând darurile covârşitoare [din ceruri], se va căi pentru că nu s-a nevoit mai mult.”

Reclame

Everghetinos 5.3

everghetinos

Trebuie să avem pururi pomenirea morţii şi a judecăţii ce va să fie; căci cei care nu cugetă şi nu le aşteaptă neîncetat pe acestea cad uşor pradă patimilor

5. A lui Avva Isaia

Trei sunt lucrurile pe care anevoie le agoniseşte omul și acestea păzesc toate virtuţile: tânguirea inimii, plângerea păcatelor şi a avea pururi în faţa ochilor propria moarte. Căci cel care cugetă în fiecare zi şi îşi zice: “[Numai] astăzi mai am de trăit în lume”, unul ca acesta nicicând nu va păcătui înaintea lui Dumnezeu. Însă acela care se aşteaptă să vieţuiască multă vreme se va încurca în multe păcate. Dumnezeu grijeşte să curăţească de păcat toată calea celui ce se pregăteşte să-I dea socoteală pentru toate faptele sale. Însă cel nepăsător, care îşi zice: “Lasă, să ajung eu mai întâi în clipa aceea”, [unul ca acesta] se sălăşluieşte întru cele rele. În fiecare zi, înainte de a făptui ceva, adu-ţi aminte unde eşti şi unde vei merge, când vei ieşi din trup; şi nu te trândăvi a griji de suflet nici măcar o zi. Ia aminte la tine însuţi, pomenind şi având pururi înaintea ochilor moartea, osândele veşnice şi pe cei ce se chinuiesc şi suferă acolo; şi socoteşte-te mai degrabă ca unul dintre aceia, decât ca unul dintre cei vii. Vai nouă, că, deşi avem a ne strămuta de aici, de pe pământul pe care locuim vremelnic, ne îngrijim îndelung de lucruri pământeşti şi stricăcioase, cu toate că în ceasul de neocolit al plecării noastre nu ne este îngăduit a rămâne în stăpânirea vreunuia dintre acestea. Vai nouă, că avem a da socoteală Judecătorului celui înfricoşător pentru toată fapta lucrată în viaţa pământească, pentru fiece cuvânt deşert, pentru fiecare cuget viclean sau gând necurat al sufletului şi, ca nişte nesocotiţi, în toată vremea vieţii, nu ne îngrijim deloc de sufletele noastre. De aceea ne aşteaptă acolo focul cel nestins al gheenei şi întunericul cel din afară, viermele cel neadormit, plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi ruşinea veşnică înaintea întregii zidiri, a celei de sus şi a celei de jos. Vai nouă, că nu putem suferi înţepăturile şi muşcăturile puricilor, păduchilor, muştelor, ţânţarilor sau albinelor, însă nu ne grijim, nici nu vrem să fugim de balaurul cel gândit, care ne muşcă în fiecare zi, ne înghite ca printr-o sorbire şi ne străpunge din toate părţile cu ţepuşele veninoase ale morţii. Cum vom putea, oare, îndura caznele cele înfricoşătoare şi nesfârşite?

6. Din Pateric

1. A zis Avva Evagrie: “Adu-ţi aminte totdeauna de Judecata veşnică, nu uita de ieşirea ta şi sufletul tău nu va greşi niciodată”.

2. A zis un Bătrân: “Când stai în chilie, adună-ţi mintea şi aminteşte-ţi de ziua morţii tale. Vezi omorârea trupului, gândeşte-te la durerea ce însoţeşte despărţirea sufletului şi dispreţuieşte deşertăciunea lumii acesteia. Adu-ţi aminte de caznele iadului; cugetă cum sunt, oare, sufletele acolo. În ce preaamară tăcere, sau în ce cumplit suspin, în cât de mare frică şi cutremur, aşteptând pururea durerea fără sfârşit şi caznele de neîndurat care le sunt hărăzite. O dată cu acestea, închipuie-ţi ziua Învierii şi a înfăţişării dinaintea Divanului lui Hristos, Judecata aceea cumplită şi înfricoşătoare, la care, pe păcătoşi îi va acoperi ruşinea veşnică, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui celor aleşi, înaintea tuturor oamenilor [ce au vieţuit] de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei. Iar după ruşine vor urma chinurile, nesfârşite şi de neîndurat: focul nestins al gheenei, viermele neadormit, scrâşnirea dinţilor, întunericul cel din afară, tartarul şi celelalte cazne fără de număr, care sunt gătite unora ca acestora. Drepţii, însă, vor străluci mai mult decât lumina soarelui şi vor împărăţi în veac împreună cu Hristos, împărtăşindu-se cu El de slava cea negrăită, cântând şi ei împreună cu cetele cereşti cântare de biruinţă. Se vor desfăta neîncetat de petrecerea aceea fericită şi de bunătăţile cereşti, fără a se teme că se va curma în vreun chip, sau vor fi lipsiţi de încântarea şi de bucuria aceea nespusă; căci de acolo, spune Scriptura, au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Ci vor avea veselie veşnică şi praznic neîncetat, dobândind [pentru totdeauna], sigure şi nepieritoare, bunătăţile cele mai presus de minte. La acestea cugetă pururi! Pe acestea cercetează-le neîncetat! Şi sârguieşte-te, atât cât îţi stă în putere, să fugi de cele dintâi, relele hărăzite păcătoşilor, şi să dobândeşti pe celelalte, bunătăţile gătite drepţilor. Dacă mintea se va îndeletnici cu toate acestea, vei scăpa şi de gândurile rele”.

3. A zis Avva Ilie: “De trei lucruri mă tem neîncetat: când sufletul mi se va despărţi de trup, când Îl voi întâlni pe Dumnezeu şi când se va da pentru mine hotărârea [Judecăţii]“.

4. A zis un Bătrân: “Dacă ar fi cu putinţă ca la a doua venire a lui Hristos, după învierea morţilor, sufletele oamenilor să iasă iarăşi din trupuri, toată lumea ar muri de frică, de spaimă şi de groază. Căci cum ar putea îndura cineva să vadă cerurile despicându-se şi pe Dumnezeu descoperindu-se cu mânie şi urgie, pe nenumăratele oştiri ale puterilor cereşti coborând împreună cu Acesta şi întreaga omenire adunată laolaltă? Gândind neîncetat la acestea, să vieţuim ştiind că ne vom înfăţişa înaintea unui asemenea Judecător şi a unei judecăţi înfricoşătoare şi că vom da socoteală pentru cele săvârşite”.

5. Un frate râvnitor a venit din locuri străine şi s-a aşezat într-o mică chilie din Muntele Sinai. Când s-a sălăşluit acolo, a găsit, chiar în prima zi, o bucată de lemn, pe care fratele care locuise odinioară în chilie scrijelise acestea: “Moise către Teodor. Sunt de faţă şi dau mărturie”. Luând bucata de lemn, şi-o punea înaintea ochilor în fiecare zi şi, ca şi când ar fi fost de faţă cel ce scrisese, îl întreba: “Oare unde eşti omule, de zici ‘Sunt de faţă şi dau mărturie’? Oare în ce lume sau în ce loc te găseşti acum? Unde-i mâna care a scris acestea?” Şi aşa făcea în fiecare zi, jeluindu-se şi aducându-şi aminte de moarte. Lucrul mâinilor sale era scrierea cărţilor. Însă, după ce a luat de la fraţi hârtie şi cereri pentru cărţi, a murit fără să fi scris nimic pentru nimeni. Doar atât a scris pe hârtia fiecăruia: “Iertaţi-mă, stăpânii şi fraţii mei; căci am avut puţină treabă cu cineva şi din pricina aceasta n-am apucat să vă scriu cărţile”.

6. Un Bătrân a mers la unul dintre Părinţi, care şedea în Rait, şi i-a spus: “Avva, atunci când îl trimit pentru vreo slujire pe fratele care stă cu mine, mă necăjesc, mai ales dacă zăboveşte”. I-a răspuns acela: “Eu, atunci când îl trimit pe ucenicul meu pentru vreo trebuinţă, stau lângă poartă şi privesc. Iar atunci când îmi zice gândul: ‘Oare când o veni fratele?’, zic şi eu gândului: ‘Dar dacă i-o ia înainte alt frate, adică un înger, şi vine să mă ducă la Domnul, ce se va întâmpla?’ Şi astfel şed în fiecare zi, privind poarta, grijind, plângându-mi păcatele şi spunând: “Oare care frate apucă de vine primul, cel de jos sau cel de sus?” [Auzind acestea], Bătrânul s-a străpuns la inimă şi a plecat. Şi de atunci încolo, a ţinut şi el lucrarea aceluia.

7. Un Bătrân şedea la Rait şi avea lucrarea aceasta: stând mereu în chilia sa, cu mintea adunată, plecat înspre pământ şi clătinându-şi neîncetat capul, zicea cu suspine: “Oare ce va fi?” Apoi tăcea puţin şi iarăşi spunea aceleaşi cuvinte, făcând în acelaşi chip. Totodată lucra funia şi aşa şi-a petrecut toate zilele sale, grijindu-se de ieşirea lui.

Everghetinos 5.2

everghetinos

Trebuie să avem pururi pomenirea morţii şi a judecăţii ce va să fie; căci cei care nu cugetă şi nu le aşteaptă neîncetat pe acestea, cad uşor pradă patimilor

3. Din Pateric

1. A zis Avva Agathon: “Monahul trebuie să ia aminte în tot ceasul la Judecata lui Dumnezeu”.

2. Era prin părţile Iordanului un pustnic, care se nevoise vreme de mulţi ani. Acesta, acoperit de Dumnezeu, nu avea lupte de la vrăjmaş, rămânând aproape întru totul nerăzboit. De aceea, în faţa tuturor celor care îl cercetau pentru folos [duhovnicesc], îl batjocorea pe Satana şi îi arunca ocări. Zicea că-i un nimic şi că n-are nici o putere asupra nevoitorilor; decât dacă-i găseşte asemenea lui, întinaţi şi robiţi neîncetat păcatului, doar pe aceştia îi face neputincioşi. Acestea le spunea pentru că nu simţea harul de sus, care nu-l lăsa pe Satana să-l lupte.

Dar când i s-a apropiat sfârşitul, a îngăduit Dumnezeu să i se arate diavolul înaintea ochilor şi să-i spună: “Ce ţi-am făcut eu, Avva? De ce-mi arunci ocări? Oare te-am supărat cu ceva?” Iar fratele îl scuipă şi începu să-i zică iarăşi aceleaşi cuvinte: “Mergi înapoia mea, Satano! Căci nu ai nici o putere asupra robilor lui Dumnezeu”. Iar acela spuse: “Aşa, aşa! Vezi că mai ai de trăit patruzeci de ani; nu o să găsesc eu în atâţia ani o clipă în care să te fac să te poticneşti?” Şi, spunând aceasta, s-a făcut nevăzut.

Atunci monahul a început îndată să fie luptat de gânduri. Zicea în sinea sa: “Am atâţia ani în care mă istovesc aici şi Dumnezeu vrea să mai trăiesc încă patruzeci? Dacă-i aşa, plec în lume să-mi văd rudeniile şi să petrec împreună cu ele pentru câţiva ani. Şi apoi m-oi întoarce iarăşi la nevoinţa mea.

Cum se socotea el aşa, a trecut la faptă; şi, ieşind din chilie, a pornit la drum. N-a ajuns, însă, departe şi iubitorul de oameni Dumnezeu, miluindu-l şi nevrând să se piardă ostenelile lui, i-a trimis un înger în ajutor. Acesta i-a ieşit Părintelui în cale şi i-a spus: “Încotro mergi, Avva?” Iar el a răspuns: “În cetate”. Îi zice îngerul: “Întoarce-te în chilia ta şi nu mai avea nimic [de împărţit] cu Satana. Cunoaşte, dar, că ai fost batjocorit de el”. Iar Părintele, venindu-şi în sine, s-a întors în chilia sa. Şi după ce a mai trăit trei zile, s-a săvârşit.

3. A zis un Bătrân: “Atunci când lucrez, cobor fusul şi, înainte să-l ridic din nou, pun moartea înaintea ochilor mei”.
Tot el a zis: “Omul care are moartea înainte ochilor în tot ceasul, biruie împuţinarea sufletului”.

4. A zis un Bătrân: “În tot lucrul ce ai de gând să-l faci, spune totdeauna: ‘Oare dacă mă cercetează acum Dumnezeu, ce se va întâmpla?’ Şi vezi ce-ţi răspunde gândul. Dacă te osândeşte, lasă deîndată şi aruncă de la tine lucrul de care te-ai apucat şi ia altul, pe care să-l poţi isprăvi cu îndrăzneală. Căci lucrătorul trebuie să fie în orice clipă pregătit să pornească pe calea lui. Fie de şezi şi lucrezi, fie de călătoreşti, fie de mănânci, să-ţi spui totdeauna aşa: ‘Dacă ne cheamă acum Dumnezeu, ce se va întâmpla?’ Vezi ce îţi răspunde conştiinţa şi grăbeşte-te să faci ceea ce îţi zice.
Dacă vrei să afli de s-a făcut milă cu tine, întreabă-ţi conştiinţa. Şi nu înceta să faci lucrul acesta, până când inima ţi se va încredinţa şi până ce conştiinţa îţi va spune: ‘Ne încredem în îndurările lui Dumnezeu, că negreşit va face cu noi milă’. Ia aminte, însă, la inima ta, ca nu cumva să spună acestea îndoindu-se; şi dacă va arăta urmă de şovăială, fie şi cât un fir de păr, departe este de tine mila”.

5. Atunci când Avva Arsenie era pe cale să se săvârşească, venindu-i deja ceasul, fraţii l-au văzut plângând şi i-au zis: “Şi tu te temi, Părinte?” Iar el le-a răspuns: “Cu adevărat vă spun că frica pe care o am acum nu s-a depărtat nicicând de la mine de când am devenit monah”. Şi spunând aceasta, a adormit.

4. A Sfântului Efrem [Sirul]

Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.

De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”

Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său.

Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas; şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.
Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând : Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?
Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia.

Everghetinos 5.1

everghetinosTrebuie să avem pururi pomenirea morţii şi a judecăţii ce va să fie; căci cei care nu cugetă şi nu le aşteaptă neîncetat pe acestea cad uşor pradă patimilor

1. Din Viaţa Sfântului Antonie

Zicea Sfântul Antonie către ucenicii săi: “Pentru a nu cădea în nepurtare de grijă şi a nu da înapoi în nevoinţă, este bine să cugetăm neîncetat la cuvântul Apostolului: „Mor în fiecare zi”. Căci dacă şi noi trăim astfel, ca unii ce mor în fiecare zi, nu vom păcătui. Şi iată, mai desluşit, ce vreau să spun. Când ne sculăm în fiecare zi, să socotim că nu vom trăi până seara şi, de fiecare dată când ne culcăm, să socotim că nu ne vom trezi, de vreme ce e neştiut din fire [cât avem de trăit] şi viaţa ne e măsurată în fiecare zi de purtarea de grijă dumnezeiască. Dacă gândim astfel, nici nu vom păcătui, nici nu vom pofti vreun lucru, nu ne vom mânia împotriva nimănui şi nici nu vom aduna comoară pe pământ. Ci, ca unii care aşteptăm în fiecare zi să murim, vom fi neagonisitori şi vom ierta toate, tuturor. Şi nici nu vom vrea să ne desfătăm de pofta trupească sau de vreo altă plăcere întinată, ci ne vom scârbi de dânsele ca [de nişte lucruri] trecătoare, frământându-ne pururea şi având înaintea ochilor ziua judecăţii. Căci frica mare şi agonia chinurilor destramă totdeauna dulceaţa plăcerii şi ridică sufletul plecat [spre desfătare]“.

2. Din Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv

Marele Ioan, Patriarhul Bisericii din Alexandria, ca să-şi întipărească adânc în cuget pomenirea morţii şi să o aibă pururea înaintea ochilor, ce face? Dă poruncă să i se zidească mormânt, dar să nu fie dus până la capăt, ci să fie lăsat neisprăvit. Apoi porunceşte celor rânduiţi la această lucrare ca, de fiecare dată când va fi vreun praznic însemnat, să se înfăţişeze înaintea adunării şi să spună în auzul tuturor: “Mormântul tău, stăpâne, este până astăzi neisprăvit. Îngăduie deci să ducem la capăt lucrarea, căci neştiut e ceasul în care vine moartea ca un fur”.

Everghetinos 4

everghetinosCelor neputincioşi li se potriveşte să fie călăuziţi cu încetul spre lucrările pocăinţei

Din Pateric

Un frate care căzuse în ispită, adică în păcat, de necaz, a lepădat canonul călugăresc. Apoi, voind să pună din nou început, era împiedicat de întristare, zicându-şi în sine: “Când mă voi mai afla pe mine însumi, aşa cum eram odată?” şi, pierzându-şi curajul, nu avea tăria să înceapă lucrarea călugărească. A mers, deci, la un Bătrân şi i-a povestit câte i se întâmplau. Iar Bătrânul, auzind despre necazul său, i-a spus o astfel de pildă: “Un om avea o ţarină care, din pricina nepăsării lui, s-a înţelenit şi s-a umplut de buruieni şi de mărăcini. Mai apoi s-a gândit să o îngrijească şi i-a spus fiului său: ‘Mergi de curăţă ogorul’. şi a plecat fiul să cureţe ţarina, dar când a văzut mulţimea de mărăcini, s-a descurajat, zicându-şi în sinea lui: ‘Când voi smulge şi voi curăţa eu toate astea de aici?’ Atunci s-a culcat şi a adormit. Trezindu-se, a privit iarăşi la mulţimea mărăcinilor şi, cuprins de lâncezeală, a rămas tolănit. Astfel, când dormind, când învârtindu-se de ici-colo, ca uşa în ţâţâni – după [cuvântul] Scripturii – și-a irosit nu puţine zile, fără să lucreze nimic. După aceea a venit tatăl să vadă ce a făcut şi l-a aflat că nu lucrase nimic. I-a zis: ‘De ce nu ai muncit nimic până acum?’ Iar el i-a răspuns: ‘Tată, cum mergeam să lucrez, văzând mulţimea buruienilor şi mărăcinilor, mă cuprindea deznădejdea şi, de necaz, mă întindeam şi dormeam. De aceea nu am lucrat nimic’. Îi zice tatăl: ‘Fiule, în fiecare zi să faci atât cât îţi este lăţimea aşternutului; astfel va spori lucrul tău şi nu te vei descuraja’. Tânărul a făcut aşa şi în scurtă vreme ogorul a fost curăţat. La fel şi tu, frate, lucrează puţin câte puţin şi nu te descuraja; iar Dumnezeu te va aşeza iarăşi, cu harul Său, în rânduiala ta de odinioară”. Fratele a ascultat şi, şezând cu răbdare, a făcut după cum îl învăţase Bătrânul. Şi, cu harul lui Dumnezeu, a aflat odihnă.

Everghetinos 3

everghetinosCum trebuie să ne pocăim

1. A lui Avva Marcu

Dacă fugi de osteneală şi de necinstire, nu spune că o să te pocăieşti [lucrând] alte virtuţi. Căci, prin fire, slava deşartă şi lipsa de durere slujesc păcatului, chiar şi atunci când par a avea pricini întemeiate. De cade cineva în orice fel de păcat şi nu se întristează după măsura greşelii, se va prinde lesne în aceeaşi mreajă.

2. A Sfântului Isaac Sirul

Prin cele ce ai pierdut binele, prin acestea dobândeşte-l din nou. Eşti dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primeşte de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţeşti trupul. De ai călcat porunca şi ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduieşte cu leacurile ce-i sunt proprii şi potrivite.

3. Din Pateric

1. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, iar unul dintre ei şedea în Muntele Măslinilor. Într-o bună zi, acestuia i s-a aprins inima de pocăinţă şi, coborând în Cetatea Sfântă, a mers la stăpânitorul locului şi i-a mărturisit aceluia păcatele sale, spunând: “Pedepseşte-mă după lege”. Iar stăpânitorul, minunându-se, s-a socotit în sinea lui şi apoi i-a zis fratelui: “Cu adevărat, omule, pentru că tu de bunăvoie te-ai mărturisit, eu nu îndrăznesc să te judec înainte de a te judeca Dumnezeu; căci poate Acesta te-a şi iertat”. Atunci fratele a plecat, şi-a pus lanţuri la picioare şi la gât şi s-a zăvorât într-o chilie. Iar de venea vreodată cineva şi-l întreba: “Cine ţi-a pus, Avva, lanţuri atât de grele?”, răspundea: “Stăpânitorul”.

Cu o zi înainte de sfârşitul său, i s-a înfăţişat un înger şi de îndată i-au căzut lanţurile. În ziua următoare, venind cel care îi slujea, l-a întrebat cine i-a dezlegat lanţurile. Şi fratele a răspuns: “Cel care mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri şi mi-a zis: ‘Iată, pentru răbdarea ta s-au dezlegat toate păcatele tale’. Apoi s-a atins de lanţuri cu degetul său şi deodată au căzut de pe mine”. Şi zicând fratele acestea, îndată a adormit.

2. Un alt frate şedea singur la mănăstirea Monidion şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta: “Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar aşa sufletul meu împietrit să capete frică”. Mai apoi, rugându-se, zicea iarăşi: “Ştiu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, şi greşelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepseşte-mă aici şi dincolo nu mă trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă şi fă-mi acolo chinul mai uşor. Numai începe de pe acum să mă pedepseşti, însă cu milă şi nu cu mânia Ta, Stăpâne”.

Astfel s-a pocăit un an întreg, cerând unele ca acestea, cu lacrimi fierbinţi şi din tot sufletul, în post, priveghere şi celelalte rele-pătimiri, zdrobindu-şi şi istovindu-şi trupul şi sufletul. Într-o zi, pe când zăcea la pământ şi plângea după obicei, tânguindu-se cu jale din pricina multei sale deznădejdi, i-a venit somnul şi a adormit. Şi, iată, i se arată Hristos, zicându-i cu glas lin: “Ce ai omule? De ce plângi aşa?” Iar el, cunoscându-L cine este, răspunde cu cutremur: “Pentru că am căzut, Doamne”. Zice Cel ce i Se arătase: “Ridică-te, dar!” Şi el Îi spune: “Nu pot, Stăpâne, dacă nu îmi dai mâna”. Iar Acela şi-a întins mâna şi, apucându-l, l-a ridicat.

Însă, odată ridicat, fratele plângea din nou amarnic. Îi zice deci iarăşi Cel ce Se arătase, tot cu glas blând şi lin: “De ce plângi, omule? De ce te întristezi?” A răspuns fratele: “Nu vrei, Doamne, să plâng şi să mă întristez, pentru că Te-am mâhnit atât de mult, eu, cel ce m-am desfătat de atâtea bunătăţi de la Tine?” Iar El şi-a întins din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui şi i-a zis: “De acum nu te mai întrista. Căci de vreme ce cu adevărat te-ai întristat pentru Mine, nici Eu nu Mă mai mâhnesc din pricina ta. Dacă Mi-am dat sângele pentru tine, cu cât mai mult nu îţi voi da iertarea, ţie şi la tot sufletul care se pocăieşte cu adevărat?” Venindu-şi fratele în sine din vedenie, şi-a aflat inima plină de toată bucuria şi s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu el. Şi a trăit pe mai departe cu multă smerenie, mulţumindu-I Acestuia.

3. A zis un Bătrân: “De cazi în păcat şi te întorci de la el, începând [să trăieşti] cu întristare şi pocăinţă, vezi să nu încetezi a te întrista şi a suspina înaintea Domnului, până în ziua morţii tale. Altminteri, vei cădea iarăşi degrabă în aceeaşi groapă. Căci întristarea cea după Dumnezeu este frâu al sufletului şi nu-l lasă să cadă”.

4. Zicea Avva Daniil despre Avva Arsenie că nu schimba apa în care înmuia ramurile de finic decât odată pe an; iar atunci când apa se împuţina, adăuga doar [puţin] peste ea Părintele împletea funii şi lucra totdeauna până la ceasul al şaselea. Cum apa nu era schimbată, răspândea miros urât. L-au rugat, deci, Părinţii care treceau pe acolo să le spună pentru care pricină nu schimbă apa ramurilor, ci îndură asemenea duhoare. Şi le-a răspuns Bătrânul: “În locul tămâierilor şi mirurilor de care m-am desfătat în lume, acum trebuie să rabd această duhoare”.

La fel, şi noi să ne sârguim să tămăduim cele potrivnice prin lucruri potrivnice. Şi să ne luptăm întru cunoştinţă ca să ştergem plăcerile de care ne-am desfătat, prin rele-pătimiri pe măsură.

5. A zis Avva Teodor din Ferme că omul statornic întru pocăinţă nu este legat de poruncă. Adică cel care se pocăieşte cu adevărat, de vrea să împlinească mai mult decât cere porunca, nu este nimic care să-l împiedice. Iar când zice “poruncă”, nu vorbeşte numai de una, ci de toate poruncile pe care Sfântul Duh le-a aşezat în Biserică, precum şi de orice poruncă ar primi cineva de la Părintele său.

6. Doi fraţi luptaţi de diavol au plecat şi au luat femei. Mai apoi au spus unul către altul: “Ce am câştigat lăsând rânduiala îngerească şi venind în această necurăţie, pentru care la sfârşit vom fi aruncaţi în focul veşnic şi în chinurile fără de sfârşit? Să ne întoarcem iarăşi în pustie şi să ne pocăim”. S-au întors, deci, şi, după ce s-au spovedit de cele săvârşite, i-au rugat pe Părinţi să le dea canon. Bătrânii au poruncit să fie zăvorâţi pentru un an şi să li se dea amândurora doar pâine şi apă. [La început] fraţii erau aidoma la înfăţişare.

Când s-a plinit răstimpul pocăinţei, au ieşit afară şi Părinţii i-au cercetat. Unul era îngălbenit, posomorât şi întru totul vlăguit, iar celălalt luminos şi plin de viaţă. Şi s-au minunat, cum de se deosebesc atât de mult la chip, după ce fuseseră amândoi zăvorâţi, împărtăşindu-se şi de aceeaşi hrană. L-au întrebat, deci, pe cel posomorât, zicând: “Cu ce gânduri te îndeletniceai atunci când şedeai în chilie?” Şi a răspuns: “Mă gândeam neîncetat la relele pe care le-am făcut şi la chinul în care urma să merg; şi, de frică, osul mi s-a lipit de carne”. L-au întrebat şi pe celălalt la ce se gândea în chilie şi a răspuns: “Îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din necurăţia lumii şi din osândă, aducându-mă la petrecerea aceasta îngerească. Şi, amintindu-mi de Dumnezeu, eram cuprins de bucurie”.

Atunci Bătrânii au zis că pocăinţa amândurora este deopotrivă după voia lui Dumnezeu.

Everghetinos 2

everghetinosTrebuie să facem binele în clipa de faţă şi nu să îl lăsăm pentru mai târziu. După moarte nu există îndreptare

1. Din Pateric

1.Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Avva, erau doi oameni, unul monah şi unul mirean. Monahul s-a gândit de cu seară ca dimineaţa să lepede schima, iar mireanul s-a gândit să devină monah. Au murit, însă, amândoi în noaptea aceea şi nu au apucat să-şi plinească gândul. Ce li se va socoti lor, oare?” Şi a zis bătrânul: “Călugărul a murit călugăr şi mireanul a murit mirean. Deci s-au dus întru cele în care au fost aflaţi”.
2. A zis un bătrân: “Glasul acesta strigă către om până la răsuflarea lui cea din urmă: ‘Astăzi întoarce-te!’”
3. A zis un bătrân: “Neamul acesta nu caută pe ‘astăzi’, ci pe ‘mâine’”.
4. Spuneau despre un oarecare bătrân că atunci când îi ziceau lui gândurile: “Lasă astăzi, şi te vei pocăi mâine!”, li se împotrivea zicând: “Nu, ci azi mă voi pocăi şi mâine facă-se voia lui Dumnezeu”.
5. A zis un bătrân: “Orice răutate nesăvârşită nu este răutate şi orice dreptate nesăvârşită nu este dreptate”.

2. A Sfântului Efrem [Sirul]

1. Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.
Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.
2. Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji.

3. A lui Avva Isaac Sirul

Cel care alunecă pentru a doua oară, punându-şi nădejdea în pocăinţă, umblă cu viclenie în faţa lui Dumnezeu. Moartea dă peste el pe neaşteptate şi nu apucă vremea nădăjduită [a pocăinţei].


RSS Sinaxar

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
Reclame