Archive for the 'Everghetinos' Category



Everghetinos 1.6

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

11. A lui Avva Marcu

Tot păcatul pentru care nu te pocăieşti e spre moarte. Nimeni nu-i bun şi îndurător precum Dumnezeu, însă pe cel ce nu se pocăieşte nici Acesta nu-l iartă. Mulţi ne întristăm pentru păcatele noastre, însă pricinile lor le primim cu desfătare.

12. Din Pateric

1. Un frate care locuia la chilii, cădea de multe ori în desfrânare din lucrarea diavolului şi petrecea silindu-se pe sine a nu lepăda chipul călugăresc. Făcându-şi mica lui pravilă, se ruga lui Dumnezeu cu suspine, zicând: “Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieşte-mă. Căci eu, noroi fiind, doresc necurăţia păcatului. Dar Tu, ca Dumnezeu și Atotputernic, poţi să mă împiedici de la aceasta. Dacă pe cel drept miluieşti, nu-i lucru mare, şi dacă pe cel curat mântuieşti, nu-i nici o minune; vrednici sunt a dobândi bunătatea Ta. Ci către mine, Stăpâne, minunate fă milele Tale şi întru aceasta arată-Ţi iubirea Ta de oameni neasemuită. Căci Ţie Ţi s-a încredinţat săracul, adică cel sărăcit de toate virtuţile”. Acestea şi altele asemenea zicea cu lacrimi fratele în toată ziua, fie de se întâmpla să cadă, fie nu. Odată, căzând noaptea în păcatul obişnuit, s-a sculat deîndată şi şi-a început canonul. Iar dracul, uimit de nădejdea lui şi de lipsa de ruşinare cea către Dumnezeu, i se arătă dinaintea ochilor şi îi zise: “Ticălosule, cum de nu roşeşti să stai înaintea lui Dumnezeu, sau fie şi numai să-i pomeneşti numele; ci, neruşinându-te, îndrăzneşti şi să cânţi psalmi?” I-a răspuns fratele: “Chilia asta este ca o fierărie: dai o lovitură cu ciocanul şi alta primeşti. Rabd aşadar până la moarte, luptându-mă cu tine; încolo, unde are să mă ajungă ziua cea din urmă. Te încredinţez deci cu jurământ şi, îndrăznind spre nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, îţi zic: [mă jur] pe Cel care a venit să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi să-i mântuiască, cum că nu voi înceta să mă rog lui Dumnezeu împotriva ta, până ce nu vei înceta şi tu să mă războieşti. Şi să vedem cine va birui: tu, sau Dumnezeu?” Auzind dracul acestea, i-a zis: “Cu adevărat nu te voi mai război de acum înainte, ca să nu-ţi agonisesc cunună prin răbdarea ta”. De atunci, aşadar, a plecat de la el potrivnicul. Iar fratele, străpungându-se la inimă, şedea plângându-şi de acum neîncetat păcatele. Şi îi zicea de multe ori gândul că bine face plângând. Iar el răspundea împotrivă gândului: “Binele acesta anatema să fie, că Dumnezeu nu voieşte ca cineva să-şi piardă sufletul în toate lucrările necinstei, iar mai apoi să stea plângând pentru el, poate îl mântuieşte, poate nu”.

2. Era un frate la Schit, împreună cu Avva Pafnutie, care era luptat de desfrânare. Zicea: “Şi zece femei să iau, tot nu-mi împlinesc pofta”. Iar Bătrânul îl sfătuia: “Nu [lua aminte], fiule, căci este război al dracilor”. Însă fratele nu s-a lăsat înduplecat, ci a plecat în Egipt şi a luat femeie. După un timp, s-a întâmplat că s-a suit Bătrânul în Egipt şi l-a întâlnit ducând un coş plin cu vase de lut. Iar Bătrânul nu l-a cunoscut. El, însă, i-a zis: “Eu sunt cutare, ucenicul tău”. Şi văzându-l Bătrânul întru necinstea aceea, a plâns şi i-a spus: “Cum de-ai lăsat cinstea pe care ai avut-o şi ai ajuns la înjosirea acesta? Încă, ţi-ai luat cele zece femei, după cum ziceai?” Iar el, suspinând din greu şi lăcrimând, a zis: “Fireşte, doar una mi-am luat, Părinte, şi mă chinuiesc să o satur de pâine”. Îi zice lui Bătrânul: “Vino iarăşi cu noi”. Iar el a zis: “Este pocăinţă, Avva?” Îi zice Bătrânul: “Este”. Şi îndată, lepădând toate, l-a urmat pe Bătrân. A intrat în Schit şi, din cercare, s-a făcut călugăr iscusit.

3. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: “De se întâmplă ca cineva să cadă în ispită, adică în curvie, din vreo lucrare a diavolului, ce se petrece cu cei ce se smintesc?” Şi a povestit Bătrânul: “Un diacon era vestit într-o chinovie din Egipt. Iar un anume om din cetate, prigonit de mai marele de acolo, a venit cu toată casa lui la aceea chinovie. Din ispita diavolului, diaconul a căzut [în păcat] cu o femeie din cele venite cu orăşeanul. Şi, cunoscându-se lucrul, s-a făcut tuturor ruşine. Iar el s-a dus la un Bătrân, drag lui, şi i-a vestit cele întâmplate. Bătrânul avea înlăuntrul chiliei sale o tainiţă pe care o ştia şi diaconul. L-a rugat [să-i îngăduie] să intre acolo şi aşa să şadă, ca şi cum s-ar fi îngropat de viu, neştiind nimeni de acest lucru decât numai Bătrânul. Iar el s-a învoit. Intrând, aşadar, diaconul în acel loc întunecos, s-a pocăit sincer lui Dumnezeu, tânguindu-se cu inima neîncetat pentru păcat şi negustând nimic altceva decât pâine şi apă, pe care i le dădea Bătrânul la răstimp. Apoi, trecând oarecare vreme, n-a mai crescut ca de obicei apa râului. Făcând cu toţii litanie şi rugându-se cu stăruinţă lui Dumnezeu, s-a descoperit unuia dintre sfinţi că dacă nu va veni cutare diacon, care este ascuns de către cutare monah, apa râului nu va creşte. Iar cel ce primise descoperirea a povestit tuturor cele făcute lui cunoscute de Dumnezeu. Şi, auzind, s-au minunat. Au venit, l-au scos din locul în care era ascuns şi l-au silit să se roage; şi cum se ruga, îndată a crescut apa. Astfel, cei care mai înainte se smintiseră, cu mult mai mult s-au folosit de pocăinţa lui şi au slăvit pe Dumnezeu.

4. Un frate era luptat de dracul curviei şi, pe când străbătea odată un sat al Egiptului, s-a întâmplat să vadă o femeie frumoasă la chip, care era fiica preotului elinilor. Când a văzut-o, i s-a rănit [inima de dragoste] către dânsa. S-a dus la tatăl ei şi i-a spus: “Dă-mi-o de femeie”. Iar acesta a răspuns: “Nu pot să ţi-o dau, dacă mai întâi nu primesc înştiinţare de la dumnezeul meu”. Şi mergând la drac, l-a întrebat: “Iată, a venit un monah care o vrea pe fiica mea. Să i-o dau?” I-a răspuns dracul: “Întreabă-l dacă se leapădă de Dumnezeul lui, şi de Botez, şi de cinul călugăresc”. Întorcându-se, aşadar, la frate, preotul dracilor i-a zis: “Te lepezi de Dumnezeul tău, de Botez şi de cinul călugăresc?” Iar el s-a învoit. Şi îndată a văzut ca un porumbel ieşind din gura lui şi zburând către cer. S-a dus, deci, preotul la drac şi i-a spus: “Iată că s-a învoit”. Atunci îi zice dracul: “Nu-i da pe fiica ta de femeie, căci Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îl ajută”. Venind iar spurcatul preot, i-a zis fratelui: “Nu pot să ţi-o dau, pentru că Dumnezeul tău e cu tine şi încă te ajută”. Când a auzit fratele aceasta, s-a străpuns la inimă, zicându-şi: “Eu, ticălosul şi nenorocitul, după ce am fost învrednicit de atâtea bunătăţi de la Dumnezeu, numai şi numai pentru bunătatea Sa, m-am lepădat de Dânsul, de Botez şi de cinul călugăresc. Şi iată că El îmi ajută şi încă nu S-a îndepărtat de mine, chiar dacă L-am nesocotit în asemenea chip. Cum să nu fiu atunci dator a alerga către Dânsul, îndrăznind către nesfârşita Lui bunătate?” Venindu-şi aşadar în fire, a ieşit în pustie. Şi, ducându-se la un Bătrân, i-a povestit cele întâmplate. I-a zis Bătrânul: “Şezi cu mine în peşteră şi posteşte ‘perechi’ trei săptămâni deci câte două zile, dezlegând a treia zi. Iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine”. S-a ostenit atunci Bătrânul pentru fratele şi L-a rugat pe Dumnezeu, zicând: “Rogu-mă, Doamne, dăruieşte-mi sufletul acesta şi primeşte-i pocăinţa”. Şi l-a auzit Dumnezeu. Împlinindu-se o săptămână, a venit Bătrânul la fratele şi l-a întrebat: “Ai văzut ceva?” “Da a răspuns am văzut porumbelul sus, în înaltul cerului, deasupra capului meu”. I-a zis Bătrânul: “Ia aminte la tine şi roagă-te lui Dumnezeu cu stăruinţă”. Zicând acestea, s-a dus. Trecând apoi şi a doua săptămână, a venit iarăşi Bătrânul la frate şi l-a întrebat: “Ai văzut ceva?” Iar acela spuse: “Am văzut porumbelul aproape de capul meu”. Poruncindu-i din nou Bătrânul să fie cu trezvie şi să se roage, s-a dus de la dânsul. Apoi, după ce s-a împlinit şi cea de-a treia săptămână, a venit la el Bătrânul şi i-a zis: “Nu cumva ai văzut mai mult?” Iar acela a răspuns: “Am văzut porumbelul că a venit şi a stat deasupra, pe capul meu, şi mi-am întins mâna să-l prind, iar el a intrat în gura mea”. Auzind Bătrânul, a mulţumit lui Dumnezeu şi i-a spus fratelui: “Iată, ţi-a primit Dumnezeu pocăinţa. De acum înainte ia aminte la tine însuţi”. Iar el a zis: “De acum voi fi lângă tine, Avva, şi până la sfârşit nu mă voi depărta”. Şi a rămas fratele după aceea nedespărţit de Bătrân.

5. Un frate a întrebat un Bătrân, zicând: “Avva, îmi zice gândul că dacă un monah, care poartă de vreme îndelungată chipul cel îngeresc, cade în ispită, adică în desfrânare, cu greu se ridică şi cu multă osteneală, ca venind dinspre sporire întru scădere. În vreme ce acela care de curând e venit din lume, ca unul care încă pune început, nu va suferi atâta vătămare”. Bătrânul i-a răspuns: “Călugărul care cade în ispită este asemenea unei case prăbuşite. Dacă ziditorul, având gândul cel înţelept, doreşte să o ridice din nou, află de-a gata multe materiale, cum ar fi săpăturile temeliei, pietrele şi lemnele; găsindu-le astfel la îndemână, poate să o ridice mai lesne şi mai repede decât cel care încă nu a săpat nimic, nu a pus temelia şi încă nu a agonisit cele trebuincioase, ci abia acum începe să strângă materiale şi să zidească, nădăjduind că poate va şi termina. Pilda aceasta este nimerită deopotrivă şi pentru călugărul care deja este de vreme îndelungată în lucrarea monahală şi pentru începător. Căci monahul, de cade şi se întoarce, va afla mult ajutor din obişnuinţa lucrărilor cu care s-a nevoit, adică din cugetarea [cuvintelor sfinte], din cântarea de psalmi, din lucrul mâinilor şi din toată cealaltă lucrare călugărească pe care, din obişnuinţa de a o săvârşi multă vreme, o împlineşte fără de greutate. De aceea poate să clădească îndată casa cea surpată a sufletului său. Începătorul, însă, de vreme ce abia acum învaţă şi începe a lucra cele mai înainte spuse, de cade se ridică mai anevoie, ca unul care agoniseşte materiale şi zideşte în acelaşi timp”.

6. Era odată într-o cetate un episcop, care, îmbolnăvindu-se, şi-a pierdut nădejdea [de viaţă]. Era acolo şi o mănăstire de maici şi, aflând stareţa că episcopul a căzut în deznădejde, a luat cu dânsa două surori şi a mers să-l cerceteze. Pe când stătea aceasta şi vorbea cu episcopul, una dintre ucenicele care erau de faţă s-a atins de piciorul lui, vrând să afle cum îi este. Iar dânsul, războit din pricina atingerii, a rugat-o pe stareţă: “Nu are cine să-mi slujească cu pricepere. Binevoieşte de-mi lasă pe sora aceasta să-mi ajute”. Iar stareţa, nebănuind nimic rău, a lăsat-o pe soră să-i slujească episcopului. Îngrijit fiind de către dânsa, acesta a prins puteri de la diavol, a căzut cu ea în păcat şi călugăriţa a luat în pântece. Apoi, cum mărirea pântecelui vădea zămislirea tuturor celor care o vedeau, clericii au luat-o la rost, zicând: “Spune-ne, cine te-a lăsat grea ?” Iar dânsa nu mărturisea. Atunci a zis episcopul: “Lăsaţi-o, că eu am făcut păcatul acesta”. Şi după ce s-a ridicat din boală, a intrat în biserică şi a aşezat omoforul pe jertfelnic. Apoi a ieşit, a luat un toiag în mână şi s-a grăbit să plece la o mănăstire unde nimeni nu cunoştea cine este. Mergând el acolo, stareţului din acea chinovie, care era văzător cu duhul, i s-a descoperit de la Dumnezeu că un episcop vine la mănăstire. L-a chemat pe portar şi i-a poruncit: “Fii cu luare aminte, frate, căci va veni aici un episcop; să-l întâmpini după cuviinţă”. Portarul, însă, se aştepta ca acesta, după cum e potrivit unui episcop, să se arate cu lectica sau în vreun alt chip impunător. Văzându-l că vine singur şi pe jos, nici nu a priceput cine este, nici nu i-a deschis, fără ca mai întâi să-i facă cunoscut întâi-stătătorului. Însă acela, când a auzit, a ieşit îndată în întâmpinarea lui, l-a primit, l-a îmbrăţişat şi i-a zis: “Bine ai venit, cinstite Stăpâne!” Iar episcopul, uimit că fusese recunoscut de oameni care nu-l cunoşteau defel mai dinainte, a vrut să plece la altă mănăstire. I-a zis, însă, Avva: “Oriunde te vei duce, vin cu tine şi fac lămurite cele despre tine”. Şi după ce i-a spus cuvinte de mângâiere, l-a luat în mănăstire. Episcopul s-a pocăit din toată inima şi, arătând mari nevoinţe pentru virtute, a plecat în pace către Domnul, Care i-a cinstit ieşirea [din trup] cu multe semne şi minuni.

Everghetinos 1.5

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

9. A Sfântului Efrem [Sirul]

Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul.

10. A lui Avva Isaia

De te-ai lepădat de lume şi te-ai dat lui Dumnezeu pentru a te pocăi, nu-ţi lăsa cugetul să te necăjească cu amintirea păcatelor de mai înainte, gândind că nu ţi se iartă. Nici să nu dispreţuieşti poruncile Domnului, căci atunci nici păcatele de odinioară nu ţi le iartă. Fii cu trezvie, frate, la duhul ce aduce omului întristare; căci multe sunt cursele lui, până când te face fără putere. Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie, căci te vezi pe tine însuţi stând în voia lui Dumnezeu. În vreme ce gândul care îţi spune: “Unde poţi fugi? Pocăinţă nu ai!”, este vrăjmaş [şi luptă] până îl face pe om să lepede înfrânarea. Întristarea cea după Dumnezeu nu-l asupreşte pe om, ci îi spune: “Nu te teme! Încearcă iarăşi!”; căci ştie că omul e lipsit de putere şi îl întăreşte. În faţa gândurilor care îţi vin, să ai inimă înţeleaptă şi nu te vor mai apăsa; căci pe cel ce se teme de ele îl zdrobesc sub povara lor. Puterea celor care vor să dobândească virtuţile este aceasta: atunci când cad, să nu-şi piardă curajul, ci iarăşi să fie cu băgare de seamă. Iar bunătatea lui Dumnezeu se vădeşte prin faptul că, în orice ceas s-ar întoarce omul de la păcatele lui, îl primeşte cu bucurie şi nu-i socoteşte greşelile de mai înainte, aşa cum e scris despre fiul risipitor. Acesta, după ce a lăsat hrana porcilor, adică voile sale cele trupeşti, s-a întors la Tatăl său cu smerenie; de aceea şi Tatăl l-a primit şi a poruncit îndată să-i fie dat veşmântul curăţiei şi arvuna înfierii, pe care o dăruieşte Sfântul Duh. Căci Stăpânul nostru este milostiv şi vrea ca omul să se întoarcă, după cum a spus: Amin, amin zic vouă că bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. De vreme ce avem, fraţilor, asemenea milă şi bogăţie a îndurărilor Sale, din toată inima să ne întoarcem către Acesta, iar El cu iubire de oameni ne va primi şi ne va face părtaşi vieţii veşnice. Dar odată întors, veghează-ţi inima şi nu te lenevi zicând: “Cum să pot eu, om păcătos, să păzesc toate virtuţile?” Căci nu cere aceasta [dintr-o dată] de la tine pocăinţa. Atunci când se întoarce omul la Dumnezeu, părăsindu-şi păcatele, îndată pocăinţa îl naşte din nou, îi dă, ca unui prunc, lapte din sfinţii ei sâni şi îl creşte asemenea unei maici iubitoare. Cât timp pruncul se află la pieptul mamei sale, aceasta îl păzeşte neîncetat de tot răul şi, atunci când plânge, îndată îi dă sânul ei; apoi îl şi pălmuieşte uşor, după măsura puterii lui, înfricoşându-l, ca să primească laptele ei cu teamă şi să nu aibă inima semeţită. Dacă plânge, se milostiveşte de el, căci este sânge din sângele ei; îl mângâie, îl sărută, îl îngrijeşte până când primeşte [iarăși] sânul ei. De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice alt lucru de pe lume, se uită la ele, însă, aflându-se la pieptul maicii, toate le trece cu vederea pentru a se împărtăşi de sânul ei. Tatăl nu-l mustră pentru că nu lucrează, sau nu merge la război cu duşmanii lui; ştie, dar, că este mic şi nu-i în putere; are picioare, dar nu poate sta pe ele; mâini are, însă nu poate ţine armele. Sunt, aşadar, îndelung-răbdători părinţii cu acesta, până când se face mare. Crescând puţin şi devenind copil, de vrea să se lupte cu altul şi acela îl trânteşte la pământ, tatăl nu se mânie pentru aceasta, ştiind că încă este copil. Când, însă, se face bărbat, osârdia îi va ieşi la iveală dacă-i va duşmăni pe vrăjmaşii tatălui său. Şi atunci tatăl îi încredinţează averea sa pentru că este fiul lui. Dacă, însă, după atâta trudă cu care s-au ostenit părinţii pentru acesta, când creşte se ticăloşeşte, îi urăşte, nu-i pe potriva bunului lor neam, ci leagă prietenii cu vrăjmaşii acestora, atunci încetează a-i mai fi milostivi şi îl alungă din casa lor, dezmoştenindu-l. Şi noi, fraţilor, să ne îngrijim a rămâne sub acoperământul pocăinţei şi să primim lapte de la sfinţii ei sâni, pentru ca aceasta să ne hrănească; şi să ducem jugul ei, care să ne deprindă cu înţelepciunea, până când ne vom naşte din nou întru voia lui Dumnezeu, ajungând la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Everghetinos 1.4

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

7. Despre fericitul Pavel cel Simplu, care a fost ucenic al Sfântului Antonie

Au povestit Părinţii un lucru ca acesta: Pavel cel simplu s-a dus odată la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor şi, după obişnuita bineţe, a mers cu ei la biserică pentru a săvârşi slujba. Stând înaintea porţilor locaşului, lua aminte la fiecare din cei care treceau cu ce fel de suflet intră; căci avea şi acest dar de la Dumnezeu, să vadă pe fiecare cum este la suflet, aşa cum noi ne vedem unii pe alţii după înfăţişare. Văzându-i pe toţi cu privirea luminoasă şi chipul vesel şi pe îngerul fiecăruia bucurându-se de acela, se bucura şi el şi mulţumea lui Dumnezeu.
Mai apoi vede pe cineva intrând cu chipul înnegrit şi cu tot trupul întunecat. Diavoli îl ţineau de fiecare parte şi îl trăgeau spre ei de căpăstrul cu care îl legaseră. Iar îngerul lui îl urma de departe, mâhnit şi amărât.

Văzând acestea, Bătrânul a lăcrimat; şi, bătându-şi pieptul cu mâna, s-a aşezat înaintea bisericii, plângând amarnic pe fratele ce i se arătase astfel. Fraţii, văzându-i schimbarea grabnică şi tânguirea îndurerată, s-au apropiat şi l-au întrebat, [vrând] să afle pricina, rugându-l totodată să li se alăture la slujbă. Dar el nu i-a ascultat şi a rămas afară, jelindu-l în acest chip pe frate.

Terminându-se slujba şi ieşind fraţii, Pavel iscodea iarăşi pe fiecare, voind să cunoască în ce chip ies. Vede pe bărbatul acela, care, înainte de a intra, i se arătase negru la faţă, cu tot trupul întunecat şi înconjurat de diavoli, ieşind din biserică cu faţa luminoasă şi cu trupul strălucind. Diavolii îi urmau de departe, iar sfântul înger îi stătea aproape şi se bucura mult de el. Văzând acestea pe neaşteptate, Pavel a sărit în sus cu uimire şi, plin de bucurie, Îl binecuvânta pe Dumnezeu, strigând: “O, negrăita iubire de oameni şi bunătate a Stăpânului nostru!” Apoi s-a urcat în fugă pe o ridicătură înaltă şi a strigat: “Veniţi de vedeţi faptele lui Dumnezeu, cât sunt de înfricoşătoare şi pline de toată minunăţia!”

S-au adunat toţi degrabă ca să audă ce va spune. Şi le-a povestit Cuviosul Pavel cele văzute când a intrat fratele şi, iarăși, când a ieşit. Apoi l-a chemat pe frate să lămurească înaintea tuturor o aşa de mare schimbare. Iar el a înfăţişat fără sfială cele despre sine, zicând: “Eu sunt om păcătos şi până acum am trăit în desfrânare. Însă când am intrat acum în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit pe proorocul Isaia, mai degrabă pe Dumnezeu grăind prin el: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă; lepădaţi răutăţile din inimile voastre, înaintea ochilor Mei învăţaţi-vă să faceţi binele; şi de vor fi păcatele voastre ca purpura, ca zăpada le voi albi. Şi dacă veţi vrea şi veţi asculta de Mine, veţi mânca bunătăţile pământului”. Auzind acestea, m-am străpuns la inimă şi, suspinând din adâncul sufletului, am zis către Dumnezeu: ‘Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe păcătoşi, acestea pe care le-ai făgăduit acum prin proorocul Tău, împlineşte-le şi cu mine păcătosul şi nevrednicul. Căci, iată, Îţi făgăduiesc, cunoscătorule de inimi Dumnezeu, că mă lepăd de toată fărădelegea şi fapta de ruşine la care am robit. Şi, cu ajutorul Tău, n-am să mai adaug la acestea, ci Ţie, iubitorului de oameni Dumnezeu, Îţi voi sluji cu toată puterea mea’. Cu aceste legăminte am ieşit din biserică, hotărât să le împlinesc şi prin fapte, cu ajutorul harului de sus”. După ce a spus fratele acestea, toţi cei care auziseră au adus mulţumită lui Dumnezeu, Cel care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

8. Din Pateric

A zis un Bătrân: “După cum cositorul înnegrit iarăşi străluceşte, la fel şi credincioşii, chiar de se înnegresc păcătuind, iarăşi strălucesc pocăindu-se. Poate din cauza aceasta, credinţa a fost asemuită cu cositorul”.

Everghetinos 1.3

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

5. A Sfântului Amfilohie, despre a nu deznădăjdui

Un frate, biruit de curvie, se afla săvârşind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, Îl îmbuna cu lacrimi şi rugăminţi pe Stăpânul său. Astfel făcând, înşelat de prearăul nărav, lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârşea, venea iarăşi la biserică. Şi privind chipul cel cinstit şi vrednic de închinare al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare, zicând: “Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă cumplit şi mă răneşte cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut şi să privesc chipul Tău cel sfânt şi înfăţişarea cea mai presus de soare a feţei Tale, pentru ca inima mea, astfel îndulcită, să se veselească”. Zicând aşa, ieşea din biserică şi iarăşi cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăşi se întorcea de la păcat în biserică şi grăia altele asemenea către Domnul şi Dumnezeul iubitor de oameni, zicând: “Doamne, pe Tine Te pun zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ţi-am greşit, dintru început şi până acum”. Dar de câte ori făcea aceste făgăduinţe înfricoşătoare, se găsea din nou în păcatul său cel ticălos. Şi se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu şi bunătatea Lui nemărginită; căci îngăduia şi răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui şi nerecunoştinţa sa ticăloasă şi, din multă milă, căuta pocăinţa şi întoarcerea lui deplină. Căci nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani şi mai bine. Vedeţi, fraţilor, îngăduinţa nemăsurata şi nemărginita iubire de oameni a Stăpânului? Cum rabdă îndelung de fiecare dată şi se poartă cu bunătate, îndurând grelele noastre fărădelegi şi păcate? Se cuvine a ne cutremura şi a ne minuna de bogăţia milostivirii lui Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia şi se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla mincinos. Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârşi fratele păcatul, veni în fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se şi silind milostivirea Bunului Stăpân să-l miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. Şi în timp ce Îl ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, diavolul, începătorul răului şi stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu izbuteşte nimic ci, pe acelea pe care el le împleteşte prin păcat, fratele le deşiră prin pocăinţă, i se arătă fără de ruşine înaintea ochilor şi, privindu-l în faţă, striga către cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos: “Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea fără de margini mă biruieşte şi mă năruieşte; pentru că îl primeşti pe acest desfrânat şi stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung şi îngădui? Că Tu eşti cel care îi vei judeca pe adulteri şi pe desfrânaţi şi îi vei nimici pe toţi păcătoşii. Cu adevărat nu eşti judecător drept, ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci strâmb şi treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greşeală a mândriei, de sus, din ceruri, m-ai prăvălit jos, iar acestuia, chiar de-i mincinos, desfrânat şi stricat, îi dăruieşti cu seninătate bunăvoinţa Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc [oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, şi tu cauţi din multă bunătate la faţa [omului] şi treci cu vederea dreptatea”. Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă amărăciune şi scoţând flăcări pe nări. Apoi a tăcut. Şi de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând: “O, diavole preaviclean şi pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghiţit întreaga lume? Încă şi pe cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te repezi să-l apuci şi să-l înghiţi? Ai tu atâtea căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea şi moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi, când vine la păcat, nici tu nu-l izgoneşti, ci îl primeşti cu bucurie; nu te scârbești de el, nici nu-l împiedici, nădăjduind să-l câştigi. Iar Eu, atât de milostiv şi iubitor de oameni, Care am poruncit întâistătătorului Meu Apostol Petru să ierte păcătosului de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ţie: pentru că aleargă la Mine, nu Îmi voi întoarce faţa de la el până când nu mi-l voi face moştenire. Căci M-am răstignit pentru păcătoşi şi mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce, ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare şi să se mântuiască. De nimeni nu mă scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de-ar greşi şi de mii de ori de-ar veni la Mine, nu va ieşi de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas ţintuit, tremurând şi neputând să fugă. Şi iarăşi se făcu auzit glasul, zicând: “Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt nedrept. Eu cu toţi sunt drept şi în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe acesta tocmai l-am găsit în pocăinţă, întors, căzut la picioarele Mele şi biruitor asupra ta. Îl voi lua deci şi voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu priveşte cinstea lui, crapă de ciudă şi fii ruşinat!” Astfel fratele, cum era aruncat cu faţa la pământ şi se jelea, şi-a dat duhul. Şi, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut peste Satana şi l-a mistuit. Să învăţăm din aceasta, fraţilor, că milostivirea şi iubirea de oameni ale lui Dumnezeu sunt nemăsurate şi [să vedem] cât de bun Stăpân avem. Şi niciodată să nu deznădăjduim, nici să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.

6. Din Pateric

1. Un altul la fel, pocăindu-se, s-a retras pentru a trăi în isihie. I s-a întâmplat, însă, să se lovească îndată de o piatră şi să-şi rănească piciorul; iar din rană să-i curgă atâta sânge, încât să leşine şi să-şi dea sufletul. Vin, dar, diavolii voind să îi ia sufletul. Şi le grăiesc lor îngerii: “Luaţi aminte la piatră şi vedeţi sângele pe care l-a vărsat pentru Domnul”. Şi zicând îngerii acestea, sufletul lui s-a izbăvit.

2. Unui frate căzut în păcat i s-a arătat Satana şi îi zice: “Nu eşti creştin”. Iar fratele îi răspunde: “Oricine aş fi, oricum sunt mai bun ca tine”. Zice iarăşi diavolul: “Îţi spun, în iad vei merge”. Şi răspunde fratele: “Nu eşti tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu”. Şi neizbutind nimic, diavolul a plecat. Iar fratele s-a pocăit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi s-a făcut iscusit.

3. Un frate stăpânit de întristare a întrebat pe un Bătrân: “Ce să fac? Căci îmi vin gânduri, care îmi spun: ‘Te-ai lepădat fără rost de lume, nu poţi să te mântuieşti’”. Şi a răspuns Bătrânul: “Chiar dacă nu putem să intrăm în pământul făgăduinţei, e mai de folos să ne cadă mădularele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt”.

4. Un alt frate l-a întrebat pe acelaşi: “Părinte, ce vrea să zică proorocul cu vorbele: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui?” Şi a zis Bătrânul: “Înţelege prin aceasta gândurile de deznădejde, care sunt strecurate de draci celui ce păcătuieşte. Ele îi zic acestuia: ‘De acum înainte nu este mântuire pentru tine la Dumnezeu’, încercând astfel să-l prăbuşească în deznădejde. Pe aceste gânduri trebuie să le luptăm, zicând: Domnul este scăparea mea, va scoate din laţ picioarele mele”.

5. A istorisit unul dintre Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de maici. Iar una dintre ele, prin lucrarea vrăjmaşului de obşte, a plecat din mănăstire şi a căzut în curvie. A rămas desfrânându-se astfel destulă vreme, iar apoi s-a căit, cu împreună-lucrarea iubitorului de oameni Dumnezeu, şi s-a întors la obştea sa. Căzând, însă, înaintea porţilor mănăstirii, s-a săvârşit. Unuia dintre sfinţi i s-a descoperit moartea ei; şi a văzut pe sfinţii îngeri venind să îi ia sufletul şi pe diavoli urmându-i. Au început să vorbească unii cu alţii, iar sfinţii îngeri ziceau: “A venit cu pocăinţă”, în vreme ce diavolii grăiau împotrivă: “Nouă a slujit atâta vreme şi a noastră este; de altminteri, nici n-a ajuns să intre în mănăstire; cum ziceţi că s-a pocăit?” Iar îngerii au zis: “De când a văzut Dumnezeu vrerea ei înclinând spre aceasta, i-a primit pocăinţa. Ea era stăpână peste pocăinţa ei, prin scopul pe care şi-l pusese în gând; viaţa sa, însă, se afla în puterea Stăpânului a toate”. Fiind ruşinaţi cu cuvintele acestea, diavolii au plecat. Iar cel ce a văzut descoperirea le-a povestit-o celor de faţă.

6. A zis Avva Alonie: “De vrea omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

7. A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: “Iată, un om bate pe robul său pentru o greşeală pe care a făcut-o. Ce va zice robul?” A răspuns Bătrânul: “Dacă este un rob bun, va zice: ‘Miluieşte-mă, am greşit!’” A zis fratele: “Nimic altceva [nu trebuie] să zică?” Şi Bătrânul: “Nimic. Căci în clipa în care se învinovăţeşte pe el însuşi şi zice ‘Am greşit!’, de îndată domnul lui se milostiveşte de dânsul”.

8. Un frate a zis către Avva Pimen: “De cad în vreun păcat nenorocit, mă roade gândul şi mă învinuieşte că am căzut”. Îi spune Bătrânul: “Dacă omul zice ‘Am păcătuit’, în ceasul în care cade în greşeală, de îndată [gândul] încetează”.

9. Unei tinere pe nume Taisia i s-au săvârşit părinţii şi a rămas orfană. Iar ea a făcut din locuinţa ei casă de oaspeţi pentru Părinţii din Schit şi pentru multă vreme i-a primit pe aceştia acolo şi le-a slujit. Apoi, cum îşi sfârşise averea, a început să fie strâmtorată şi, lipindu-se de ea oameni netrebnici, au îndepărtat-o de la vrerea ei cea bună. De atunci îşi ducea viaţa în chip rău, într-atâta încât a ajuns să stea şi într-o casă de pierzanie. Părinţii s-au întristat mult auzind acestea şi, chemându-l pe Avva Ioan Colov, i-au spus: “Am auzit despre sora cutare că trăieşte josnic. Ea, atunci când a putut, şi-a arătat dragostea pentru noi; deci şi noi acum să-i ajutăm după putinţă. Osteneşte-te până la dânsa şi, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduieşte cele ale ei”. A venit, deci, Părintele la ea şi i-a spus bătrânei de la poartă: “Dă de veste stăpânei tale că sunt aici”. Ea însă l-a izgonit, zicând: “Voi dintru început i-aţi prăpădit averea; şi, iată, acum e săracă”. Zice Bătrânul: “Tu doar spune-i, căci am să-i fiu de mult folos”. Atunci bătrâna a urcat şi i-a vestit despre Părinte. De îndată ce a auzit, tânăra şi-a zis: “Călugării aceştia cutreieră neîncetat ţărmul Mării Roşii şi găsesc mărgăritare”. S-a împodobit, deci, s-a aşezat în pat, şi i-a zis portăresei: “Adu-l la mine”. Avva Ioan a intrat şi s-a aşezat lângă dânsa. Apoi a privit cu luare aminte la chipul ei şi i-a zis: “Cu ce ţi-a greşit Iisus de ai ajuns aici?” Ea, auzind, a îngheţat toată. Iar Bătrânul, plecându-şi capul, a început să plângă cu suspine. Şi fata îi zice: “Avva, de ce plângi?” Iar el şi-a ridicat ochii, apoi şi-a plecat iarăşi capul şi a zis: “Văd pe diavolul jucând pe chipul tău şi să nu plâng?” I-a spus tânăra: “Este pocăinţă, Avva?” Iar Bătrânul a zis: “Da”. Şi ea din nou: “Ia-mă unde voieşti”. Şi el a zis: “Să mergem!” Iar ea s-a ridicat numaidecât ca să-i urmeze. Bătrânul a luat aminte că nu a poruncit nimic pentru casa ei şi s-a minunat. Când s-au apropiat de pustie, i-a prins seara. Bătrânul i-a făcut un mic căpătâi, l-a pecetluit [cu semnul crucii] şi i-a zis: “Dormi aici”. Făcând şi pentru dânsul unul, puţin mai departe, şi-a împlinit rugăciunile şi s-a culcat. Pe la miezul nopţii s-a trezit şi a văzut o cale luminoasă, proptită de la cer până la dânsa, şi pe îngerii lui Dumnezeu, înălţându-i sufletul. Sculându-se, s-a îndreptat spre ea şi a îmboldit-o cu piciorul. Când a cunoscut că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu. Şi a auzit un glas care zicea că un singur ceas al pocăinţei sale a fost mai bine primit decât pocăinţa multora, îndelungată dar lipsită de ardoare.

Everghetinos 1.2

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

3. A Sfântului Paladie

Am aflat despre Moise Etiopianul, cel ce era preavestit între Părinţii din Schit, că înainte de a se face monah era slujitor la un om însemnat. Şi, din pricina răului său nărav şi a firii sale, sângeroase şi sălbatice, stăpânul l-a alungat. Iar el a plecat, s-a făcut tâlhar şi, pentru puterea lui covârşitoare, a devenit căpetenia celorlalţi tâlhari. Între faptele lui de tâlhărie se pomeneşte şi aceasta: Unui oarecare păstor îi pusese gând rău, pentru că, odată, pe când se ducea noaptea să tâlhărească, i-a stat în cale cu câinii turmei. Vrând să-l omoare, căuta cu sârg să afle pe unde îşi paşte oile. De îndată ce a aflat că se găseşte dincolo de Nil, fiind atunci fluviul revărsat şi albia lui lărgită până la o milă, Moise s-a dezbrăcat de cămaşa pe care o purta, punând-o pe cap şi, apucând cuţitul în dinţi, s-a aruncat în apă şi a trecut-o înot. Păstorul, văzându-l de departe înotând, a fugit şi s-a ascuns. Iar Moise, neprinzându-l pe păstor, şi-a întors nebunia către turmă; a junghiat patru berbeci, dintre cei mai zdraveni, i-a legat unul în spatele celuilalt şi a trecut Nilul înot înapoi. Ajungând într-un loc descoperit, a jupuit berbecii, a aprins un foc şi a mâncat carnea cea mai gustoasă. Pieile le-a schimbat pe vin şi a băut ca la optsprezece italice de vin de Saida. Apoi s-a îndepărtat cale de cincizeci de mile, până la locul unde îşi avea sălaşul tâlhăresc. După mai multă vreme, omul acesta, străpungându-se la inimă din pricina unei întâmplări oarecare şi dispreţuindu-şi viaţa de mai-nainte, a îmbrăţişat petrecerea călugărească. Şi luând chilie în Schit, a arătat nevoinţă desăvârşită. Mai mult, se spune că pe la începutul lepădării sale de lume, după ce îşi luase chilia, au venit peste el patru tâlhari, necunoscând că este chiar Moise. Acela i-a prins, i-a legat, i-a pus pe umeri ca pe un sac plin cu paie şi i-a adus în biserică, înaintea fraţilor, zicând: “Iată, m-am trezit cu aceştia tăbărând asupra mea. Pentru că nu mi se mai îngăduie să vatăm pe cineva, ce porunciţi pentru dânşii?” Fraţii i-au dezlegat şi i-au slobozit. Tâlharii, însă, cunoscându-l pe Moise şi văzându-i pocăinţa, n-au mai vrut să se întoarcă la viaţa de odinioară, ci s-au lepădat şi ei [de lume], după pilda lui, şi au ajuns monahi preaiscusiţi. O astfel de nevoinţă a arătat Moise dar despre aceasta s-a scris şi în altă parte. Iar împotriva diavolilor s-a luptat atât de aprig, urmând toată rânduiala vieţuirii celei aspre, încât a ajuns să se numere împreună cu cei mai mari şi mai de seamă dintre Părinţi şi să fie preot. Şi aşa, strălucind cu mari daruri ale Duhului [Sfânt], s-a săvârşit lăsând şi şaptezeci de ucenici.

4. Din Pateric

1. Avva Mios a fost întrebat de un ostaş dacă Dumnezeu primeşte oare pocăinţa. Iar el, după ce l-a învăţat cu multe cuvinte, a zis: “Spune-mi, iubite, dacă ţi se rupe mantia, o lepezi?” A răspuns acela: “Nu, ci o cos şi o port iarăşi”. I-a zis Bătrânul: “Dacă tu ai grijă de haina ta, oare Dumnezeu nu se va îngriji de făptura Lui?”

2. Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: “Am făcut păcat mare şi vreau să mă pocăiesc trei ani”. Îi zice Bătrânul: “Mult este”. Iar cei de faţă au zis: “Până la patruzeci de zile?” Şi iarăşi a spus: “Mult este; ci eu zic că, dacă din toată inima se pocăieşte omul şi nu mai continuă să facă păcatul, şi în trei zile îl primeşte pe el Dumnezeu”.

3. Un altul iarăși l-a întrebat pe acesta: “Dacă un om cade în vreo greşeală şi se întoarce, îl iartă Dumnezeu?” Şi i-a răspuns Bătrânul: “Dumnezeu, Cel care a poruncit oamenilor să facă aceasta, nu o va face oare mai vârtos El Însuşi? Căci a poruncit lui Petru să ierte celor ce greşesc şi se pocăiesc până de şaptezeci de ori câte şapte″.

4. Altul, iarăşi, l-a întrebat: “Ce este pocăinţa pentru păcat?” Şi a spus Bătrânul: “A nu-l mai face de acum înainte. Căci de aceea s-au chemat drepţii neprihăniţi, pentru că au părăsit păcatele şi s-au făcut drepţi”.

5. Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: “Ce voi face, Avva, că am căzut?” Îi zice Bătrânul: “Ridică-te iarăşi”. Zis-a fratele: “M-am ridicat şi iarăşi am căzut”. A răspuns Bătrânul: “Ridică-te iarăşi şi iarăşi”. Şi fratele a zis: “Până când?” Iar Bătrânul: “Până când te va găsi moartea fie lucrând binele, fie căzând. Căci în ce este aflat omul, întru aceasta se şi duce”. 6. Un frate şedea într-o chilie în Egipt, petrecând în multă smerenie. Şi avea o soră în cetate, care trăia în desfrânare şi pricinuia pierzare multor suflete. Necăjindu-l de multe ori Bătrânii, în cele din urmă l-au înduplecat pe frate să se coboare la ea, că poate, sfătuind-o, va înceta păcatul ce se făcea printr-însa. Cum a ajuns Părintele în locul acela, văzându-l oarecare cunoscut, a dat fuga şi i-a vestit surorii sale: “Iată, fratele tău este la poartă”. Înmuindu-i-se inima, ea i-a lăsat pe ibovnicii cărora le slujea şi s-a repezit afară cu capul descoperit, pentru a-şi întâmpina fratele. Încercând să-l îmbrăţişeze, îi zice fratele: “Buna mea soră, fie-ţi milă de sufletul tău, căci prin tine mulţi se pierd; cum vei putea suferi chinul cel veşnic şi amar?” Iar ea, cutremurându-se, îi zice: “Ştii să mai fie de acum mântuire pentru mine?” A răspuns fratele: “Dacă vrei, este mântuire”. Iar dânsa, aruncându-se la picioarele fratelui, îl ruga să o ia cu el în pustie. I-a zis, dar, dânsul: “Pune-ţi acoperământul pe cap şi vino după mine”. Iar ea a spus: “Să mergem [acum], că mai de folos îmi este să umblu în chip necuviincios, cu capul gol, decât să mai intru în locul unde se lucrează nelegiuirea”. Cum mergeau ei, fratele o sfătuia spre pocăinţă. Însă văzând nişte călători, care veneau spre dânşii, îi zice: “Pentru că nu toţi ştiu că eşti sora mea, mergi puţin mai înapoi pe cale, până trec cei care vin”. Iar ea s-a îndepărtat. După aceea îi zice: “Să mergem în calea noastră, soră”. Ea, însă, nu-i răspunse. Întorcându-se după dânsa, o află moartă; şi văzu tălpile picioarelor ei însângerate, căci era desculţă. Când fratele le-a vestit Bătrânilor cele întâmplate, aceştia nu cădeau la înţelegere [de s-a mântuit ori ba]. Dumnezeu, însă, i-a descoperit unuia dintre Bătrâni despre dânsa: “Cum nu s-a îngrijit deloc de nici un lucru trupesc, ba chiar şi-a dispreţuit trupul, fără să suspine pentru asemenea răni, i-am primit ei pocăinţa”.

Everghetinos Cap. 1.1

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

1. A Sfântului Paladie

Cuviosul Părintele nostru Ioan cel din Lycos despre care, într-un alt capitol ([Trebuie] să fugim de vorbirea cu femeile) se istoriseşte mai în amănunt ne-a povestit următoarea întâmplare.

Era odată în cetate un tânăr, care păcătuia greu şi în tot chipul, dar cu mila lui Dumnezeu s-a străpuns la inimă de multele sale păcate. Ducându-se în locul în care se aflau mormintele, s-a zăvorât într-unul dintre acestea şi îşi jelea viaţa de mai-nainte, căzut cu faţa la pământ şi înălţând necontenit suspinuri din străfundul inimii. Trecând astfel o săptămână, într-o noapte s-au apropiat de el diavolii care îi vătămaseră până atunci viaţa, răcnind şi zicând: “Unde este acel spurcat care, după ce a umblat îndeajuns în desfrânare, acum, dintr-odată şi la vreme nepotrivită, ni se arată bun şi cumpătat? Iar când nu se mai poate, atunci vrea să trăiască creştineşte şi în bună rânduială? Ce bine mai aşteaptă pentru sine, fiind plin de răutăţile noastre? Nu te scoli degrabă de acolo? Oare nu vei veni împreună cu noi la cele obişnuite? Te aşteaptă desfrânatele şi cârciumarii; nu vii să te desfeţi de poftele tale? Orice nădejde ţi s-a stins şi, dacă te omori în felul acesta, îndată te va ajunge judecata. Pentru ce, dar, te grăbești spre pedeapsă, nenorocitule? De ce te lupţi să-ţi vină mai repede osândirea? Ai lucrat toată fărădelegea, te-ai făcut datornic nouă tuturor, iar acum îndrăzneşti să fugi? Nu răspunzi? Nu te alături nouă? Nu ieşi de aici împreună cu noi?” Cum acela stăruia în tânguirea inimii şi nu răspundea, nici nu-şi pleca urechea, diavolii, nimic izbutind, l-au înhăţat şi l-au chinuit cumplit. Şi după ce i-au strivit tot trupul cu cazne, l-au lăsat pe jumătate mort şi s-au dus. Iar el, suspinând din nou, cu pocăinţă neşovăielnică, a rămas neclintit.

Între timp îl căutară şi rudele lui, care, găsindu-l şi aflând pricina necazului, stăruiau să-l ducă acasă. Acesta însă nu primi. Apoi, în noaptea următoare, veniră iarăşi diavolii şi îi pricinuiră cazne mai grele decât cele de dinainte. Și după ce rudeniile sale l-au cercetat din nou şi nu l-au înduplecat să se mute din acel loc zicând el că e mai bine să moară decât să cadă în desfrâul de odinioară a treia noapte abia scăpă cu viaţă de diavolii care se năpustiseră fără milă asupra lui cu cazne. Văzând dracii că nu dă înapoi, s-au îndepărtat, strigând: “Ai biruit, ai biruit, ai biruit!” Şi de atunci n-a mai întâlnit nici o primejdie, ci a lucrat virtuţile în curăţie până la sfârşitul vieţii sale, locuind în mormânt şi fiind cinstit de Dumnezeu cu puteri şi arătări de minuni.

2. Din Viaţa Sfintei Singlitichia

Zicea fericita Singlitichia că sufletelor nepăsătoare şi trândave la sporirea în bine, care cad lesne și în deznădejde, trebuie să le aducem laudă şi, dacă arată vreun lucru bun, cât de mic, să ne minunăm de acesta şi să-l mărim. Iar greşelile lor cele mari şi grozave să le numim mici şi neînsemnate. Căci diavolul, voind să strâmbe tot lucrul spre pierzarea noastră, celor silitori şi nevoitori încearcă să le ascundă păcatele şi să-i ducă la uitarea lor, ca să le strecoare în suflet mândria, iar sufletelor celor începători şi neîntăriţi le pune înainte cu prisosinţă păcatele, însoţindu-le cu deznădejdea.

Prin urmare, pe aceste suflete şovăielnice e potrivit să le mângâiem astfel: trebuie să le aducem aminte de neasemuita milă şi bunătate ale lui Dumnezeu; că mult milostiv este Domnul nostru, milosârd, îndelung răbdător şi Îi pare rău de răutăţile oamenilor. Trebuie apoi să le aducem mărturii din dumnezeieştile Scripturi, care vădesc mila Sa cea de nepătruns către cei care păcătuiesc şi se pocăiesc. Să le zicem că Raav era desfrânată, dar s-a mântuit prin credinţă. Pavel era prigonitor, dar a ajuns vas ales. Tâlharul prăda şi ucidea, dar cu un singur cuvânt a deschis primul poarta raiului. Încă şi despre Matei, despre vameş, despre fiul risipitor şi altele asemenea se cuvine să istorisim şi prin acestea să întoarcem [sufletele] de la deznădejde.

Însă pe cele stăpânite de mândrie trebuie să le tămăduim prin pilde mai înalte. Căci grădinarii pricepuţi, când văd un răsad mic şi neputincios, îl udă din belşug şi îl învrednicesc de multă îngrijire, spre a creşte şi a se întări; iar când bagă de seamă că înmugureşte înainte de vreme, îi taie de jur împrejur cele de prisos, ca să nu se usuce degrabă. La fel, şi doctorii îi hrănesc pe unii bolnavi cu îndestulare şi îi îndeamnă la mişcare, iar pe alţii îi leagă multă vreme cu nemâncarea şi îi opresc să iasă [din casă].

Everghetinos. Introducere

saints_c580CUVÂNT ÎNAINTE
Pentru Teologia ortodoxă cuvântul, fie el grăit sau scris, este mijloc de tămăduire unic pentru reîntoarcerea firii umane la „frumuseţea de odinioară”. Ajunge doar ca el să fie zămislit de acea minte care se uneşte şi comunică în chip nemijlocit cu Dumnezeu Cuvântul ipostatic.
Cuvioşii Părinţi ai Bisericii noastre, care, după Sfântul Teodor Studitul, sunt urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, au avut această comuniune nemijlocită cu Dumnezeu. De aceea cuvântul lor este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului (Evr. 4, 12), având astfel puterea să tămăduiască şi să renască inima ostenită şi împovărată, nu numai a oamenilor contemporani lor, dar şi a oamenilor tuturor vremurilor, până la sfârşitul veacurilor.
Monahul Pavel (+1054) preţuind şi valorificând tradiţia patristică dinaintea lui, a adunat fragmente din Pateric, din Lavsaicon, din vieţile şi scrierile Sfinţilor Părinţi, şi a alcătuit o culegere care a devenit cunoscută sub numele de Everghetinos.
Părinţii Everghetinosului fac parte din toate cetele de creştini: ierarhi, pustnici, chinoviaţi, stâlpnici, nebuni pentru Hristos şi chiar locuitori ai cetăţilor. Cu toată diversitatea originii lor sociale, a chipului de vieţuire şi a alcătuirii sufleteşti a fiecăruia, aveau un punct comun: dorul de Dumnezeu, căutarea, dobândirea şi trăirea harului dumnezeiesc. Şi toţi au reuşit ceea ce râvneau, trăind cu lucrare pilduitoare şi cuvânt întrupat în faptă. Au fost cei care „făceau şi învăţau”. Nu chemau numai numele Domnului, ci şi păzeau cu multă acrivie voia lui Dumnezeu, iar de multe ori lucrau mai mult decât cerea porunca. Vieţuirea le-a fost întru dragoste adevărată şi cunoştinţă născută din experienţă.
Sfinţii Părinţi au priceput înţelesul adânc şi scopul poruncilor lui Dumnezeu şi de aceea ele le-au devenit desfătare de căpătâi. Nevoinţa lor mai presus de fire i-a făcut sălaş al virtuţilor şi le-a adus experienţa unirii cu Dumnezeu, a cercetării dumnezeiescului har şi a dobândirii permanente a acestuia. În acest chip ei au atins desăvârşirea încă de pe pământ: Au auzit, au văzut, au pipăit Cuvântul vieţii (1 In. 1,1). Cuvântul Bătrânilor ajunşi astfel la iluminare şi la îndumnezeire este nu numai născut din experienţă, ci şi plin de har, insuflat de Domnul, şi are putere nemărginită. Acesta este motivul pentru care credincioşii caută Părinţi înduhovniciţi, în pustiuri şi în Sfinte Mănăstiri, alergând să găsească mângâiere din cuvintele lor.
În mod deosebit, însă, în vremurile de astăzi, care sunt caracterizate de criza valorilor, de rătăcirea omului de la adevăratul înţeles al vieţii, de globalizarea nivelatoare a modului de gândire şi de viaţă şi, în fond, de devalorizarea persoanei umane, avem mare nevoie de cuvânt patristic autentic, viu şi plin de har. Omul caută totdeauna experienţa, chiar şi pe poteci întunecoase şi înşelătoare. Însă în orice adânc de păcătoşenie ar cădea, nu-şi pierde niciodată liberul-arbitru, ori intuiţia. Când întâlneşte oameni adevăraţi, sfinţi, icoane ale adevăratului Dumnezeu, prin cuvintele lor luminate, recunoaşte, simte autenticitatea şi prezenţa Dumnezeului celui viu.
Everghetinosul, după cum s-a dovedit în istoria Bisericii, a ajutat foarte mult atât pe monahi cât şi pe laici la reuşita luptei celei bune, pentru că subiectele care se regăsesc în paginile lui îi privesc pe toţi creştinii. Toţi trebuie să ajungem la cunoaşterea de sine şi la cunoaşterea lui Dumnezeu; toţi trebuie să ne ştim patimile care ni se sălăşluiesc în inimă, să ne luptăm pentru a ne curăţi de ele, să cerem şi să trăim mila şi luminarea lui Dumnezeu, să Îl cunoaştem, să Îl iubim şi să Îl dobândim. Dacă nu gustăm din viaţa aceasta unirea noastră cu Dumnezeu, mântuirea ne este în primejdie. Pentru că mântuirea nu este mutarea într-un loc mai fericit, precum susţine teologia apuseană, ci unirea noastră ontologică cu Creatorul, Mântuitorul, mirele Hristos.
Credem că această ediţie a Everghetinosului va contribui la progresul duhovnicesc al credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, deoarece prin ea li se pune înainte tuturor cuvânt ziditor, viu, născut din experienţă. Cererea fierbinte, rugămintea creştinilor de odinioară: Avva, spune-mi cuvânt ca să mă mântuiesc, este şi cererea de acum a fraţilor noştri români, care doar cu câţiva ani înainte au putut să se elibereze de regimul ateu şi să-L preamărească fără oprelişti pe Dumnezeul cel viu. Suntem încredinţaţi că dorinţa lor poate să-şi găsească împlinirea ei desăvârşită în paginile Everghetinosului.
Am socotit de folos ca în ediţia de faţă să includem şi textul original în limba greacă veche, pentru ca cei ce vor să poată citi de la izvoare cuvintele acestea inspirate de Dumnezeu. La traducerea în limba română, precum şi la îngrijirea întregii cărţi, s-au ostenit părinţi ai Mănăstirii noastre. Mulţumiri deosebite se cuvin domnului Profesor Ion Pătrulescu care, împreună cu doi dintre ucenicii săi, părintele Marcel Hancheş şi Marius Ivaşcu, au revăzut cu minuţiozitate întregul material şi au contribuit cu pricepere la forma finală a textului.
Ne rugăm ca Dumnezeu să trimită din belşug harul Său tuturor celor ce vor citi Everghetinosul, aşa încât cuvintele Părinţilor să devină pentru ei cuvinte ale vieţii veşnice (Ioan 6, 68) care să le reverse în suflete puterea înnoitoare a Sfântului Duh.

Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatoped
Arhimandrit Efrem

PROLOG
AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Mintea cea mai înainte de veci şi mai presus de fiinţă, aşezată deasupra oricărei înţelegeri a celor gândite, Cea de negândit dar crezută că este din cele gândite, Care, fiind prin fire obârşie şi lucrătoare a binelui, le-a zidit pe toate din ceea ce nu era nicidecum, plinindu-le cu Cuvântul şi desăvârşindu-le cu Duhul Său de viaţă făcător, a vrut să le hotărnicească pe acestea prin unele legiuiri şi hotare. Astfel, pe fiinţele preaînalte şi duhovniceşti le ocârmuieşte cu bunătate prin anumite legi mai presus de lume; şi, mişcându-se ele după aceste legi întru armonie şi măsură dumnezeiască, cele din înălţime se desfată de strălucirile la care pot ajunge, iar cele aflate mai jos primesc strălucirile după măsura lor, prin [fiinţele] acelea [de mai sus]. Apoi a sădit în trupurile aşezate în lumea aceasta materialnică unele puteri fiinţiale, numite de toţi legi ale firii, ca, fiind călăuzite şi mişcându-se de către ele şi potrivit lor, să-şi săvârşească în rânduială lucrările lor; căci aşa şi lumea îşi va avea numele după adevăr . Iar în om a semănat o putere raţională care poate judeca de la sine şi i-a dat în ajutor porunca care se mai numeşte lege morală. Astfel încât, îndreptându-se potrivit cu ea şi către dânsa, ca spre un canon preadrept, să se înstrăineze cu toată tăria de întreaga răutate, ca fiind o abatere de la calea cea dreaptă a legii morale, şi să râvnească în chip raţional tot binele şi toată virtutea. Fiindcă binele este scopul filosofiei morale .
Dar ce a voit ori ce a căutat cu acestea Mintea cea ziditoare a lumii? Negreşit să fie slăvită din mişcarea în bună rânduială şi plină de armonie a tuturor, potrivit cu legile aşezate. Căci făpturile, după măsura virtuţii ori răutăţii lor, fie Îl slăvesc, fie Îl necinstesc pe Făcător prin ele. Lucrul acesta l-a zis undeva despre [puterile] acelea [cereşti] şi Sfânta Scriptură: Cerurile spun slava lui Dumnezeu ; iar despre om [spune]: Pentru ca să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri .
Astfel, toate celelalte ╨afară de unele╨ s-au supus poruncii Ziditorului şi au stat în hotarele lor; zice [psalmistul]: Hotar ai pus pe care nu-l vor trece . Şi prin armonia lor mult-răsunătoare, asemenea unor glasuri negrăite, Îl slăveau pe Dumnezeu, pe cât le era cu putinţă. Omul, însă, omul, ╨o! cum voi putea continua cuvântul fără lacrimi?╨ singurul dintre cele de pe pământ care s-a împărtăşit de puterea liberului arbitru, a fost momit din pizma diavolului şi s-a semeţit împotriva Ziditorului său. S-a abătut de la calea fără de ocolişuri a raţiunii celei drepte semănate într-însul, a nesocotit şi legile morale care i-au fost date la răstimpuri, uitând toată virtutea şi binele, şi a devenit ╨vai!╨ făcător al răutăţii şi al patimilor de mii de ori pricinuitoare de cădere; de aceea Îl lipsea pe Dumnezeu de slava ce-I datora şi se necinstea pe sine.
Dumnezeu-Cuvântul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, milostivindu-Se de această preanenorocită cădere, S-a făcut om în zilele cele din urmă şi a statornicit din nou legile acelea morale şi pregătitoare. Şi, împodobind preafrumos filosofia morală a Evangheliei cu rânduieli mai cuprinzătoare şi cu canoane mai desăvârşite decât primele, a plinit-o El Însuşi cel dintâi prin fapte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin acestea pe pământ. Apoi ne-a dat-o şi nouă, ca, umblând pe urmele Lui, să fim arătaţi lucrători ai tuturor virtuţilor şi să Îl slăvim pe Ziditor prin ele; pentru că în acest chip ne-am întoarce la scopul nostru dintru început.
Celor mulţi le-a poruncit să rămână întru această morală neclintit, ca şi cum s-ar prinde strâns de ea, însă pe cei ce pot să cuprindă mai mult i-a lăsat să adauge celor aşezate câte vor râvni de dragul iubirii de Dumnezeu. A arătat aceasta în chip adânc, în două rânduri: când a vorbit de eunucia tainică a fecioriei: Cine poate cuprinde, să cuprindă; şi altă dată, când a vorbit de cei doi dinari, ai Vechiului şi Noului [Testament], [adăugând]: Ceea ce vei mai cheltui îţi voi da eu când mă voi întoarce.
Aşa stau lucrurile, iar morala Evangheliei cheamă pe toţi spre dânsa; sunt însă oameni care ╨nu ştiu cum╨ se îndeletnicesc cu alte chipuri ale filosofiei. Dintre ei, unii îşi cheltuiesc toată viaţa cu, să spunem, ştiinţa matematică ori cu cea a fizicii; alţii cu metafizica ori cu lecţiile generale ale grămăticilor. Cât despre [filosofia] morală, sunt delăsători foarte, chiar dacă-i cea mai de nevoie şi, după rânduială, are întâietate. Ei cercetează buna întocmire şi orânduire a cerului, a pământului şi a tuturor celorlalte, însă foarte puţini se sârguiesc să se rânduiască pe ei înşişi cu podoaba deprinderilor celor bune şi să înveţe adevăratele virtuţi. Nu ştiu, pe cât se pare, că râvna pentru cele ale noastre e cu mult mai de seamă decât aceea pentru lucrurile străine nouă; şi, după cum spune Sfântul Maxim, cunoştinţa singură, fără lucrare, nu are temei şi nu se deosebeşte cu nimic de închipuire. Căci vă rog [să-mi spuneţi]: Ce câştig aş avea din filosofia celorlalte dacă sufletul îmi e tulburat de patimi în chip neînţelept şi josnic? Eu nu văd vreunul! Trebuia, deci, să ne îngrijim şi de morală, pentru ca să nu fim lipsiţi chiar în partea aceasta mai însemnată.
Aşa-i cu aceştia. Însă ceata preasfântă a Cuvioşilor Părinţi au cugetat mai bine şi au văzut cu ochi mai ageri ai minţii cât de mare e folosul ce vine din acest chip al filosofiei şi că, dacă se deprind cu el, vor păşi cu uşurinţă şi pe calea celorlalte. Mai mult, ştiind că morala e de când lumea, aşa cum s-a spus, şi se află, după vechime, deasupra altor chipuri ale Filosofiei, nu s-au îngrijit nicicum de toate celelalte, ci s-au lipit de aceasta şi numai de ea. S-au zăvorât în pustiuri, în munţi, în peşteri şi în crăpăturile pământului , după vorba lui Pavel, şi, alegând isihia fără de risipire, şi-au pus scop de căpătâi să afle cu iscusinţă pricinile începătoare ale patimilor şi să le taie desăvârşit. Iar în privinţa virtuţilor, [nu s-au mulţumit] să ajungă numai la dorinţa de a le lucra sau la cercarea lor întâmplătoare (căci asta poate lesne oricine), ci [s-au străduit] să li se facă deprindere şi oarecum o a doua fire; să se lege întru totul de virtuţi şi să fie modelaţi după ele, acestea crescând oarecum şi îmbătrânind împreună cu dânşii prin sudoare multă şi nevoinţă îndelungată. Aşa cum a arătat mai înainte cuvântul, ei au aşezat drept principii de căpetenie ale propriei lor filosofii legile mai generale despre virtute ale Evangheliei şi la acestea cugetau zi şi noapte. Apoi le-au împărţit în virtuţi mai amănunţite, care puteau fi văzute cuprinse mai pe scurt în acele legi. Şi, ca dărăciţi cu multe ispite, de la oameni ╨zic╨ şi de la diavoli, istoviţi cu multa înfrânare trupească şi cu celelalte rele-pătimiri, după aceste nenumărate lupte ale nevoinţelor, au lucrat toate virtuţile, iar cunoştinţa cu iscusinţă a acestora li s-a făcut deprindere. Apoi, prin osârdia voii lor, au adus şi adăugire însemnată la Evanghelie pentru cei care au minte, ca să nu rămână numai la poruncă, ci să fie deasupra ei.
Întorcând, dar, Stăpânului prin virtuţi argintul cu dobândă, aşa cum le ceruse , L-au slăvit cu ele pe Dumnezeu (lucru ce era, după cum s-a spus, voia de căpetenie a Domnului). Însă ne-au dat şi nouă prin scrierile lor, ca unor buni zarafi, cunoştinţa cu iscusinţă a virtuţilor, pentru ca, folosindu-ne de pildele acelora, să ne ridicăm şi noi cu toată puterea spre lucrarea desăvârşirii celei după virtute.
Şi ca să arăt totul printr-o pildă potrivită: precum cei ce se îndeletnicesc cu ştiinţele naturii stabilesc cu amănunţime însuşirile trupurilor prin mii de meşteşugiri, prin multe experimente, prin analize chimice şi încercări de tot felul, de-a lungul multor veacuri, în acelaşi fel şi Părinţii, prin mii de ispite, multe cercări cu fapta, ani îndelungaţi de-a rândul ╨căci se poate vedea la ei cum cearcă fie şi numai un singur cuvânt pentru cincizeci de ani╨ şi bineînţeles prin călăuzirea Duhului luminător, descoperă adâncurile filosofiei morale şi curăţesc virtuţile din ambele părţi ╨de exagerări şi de lipsuri. Astfel, pe [omul] îndoit în fire îl învaţă nepătimirea împătrită , ascultarea care desăvârşeşte, smerenia plină de toată virtutea, dreapta socoteală cea cu dumnezeiască strălucire, răbdarea mulţumitoare, milostivirea care merge pe urmele lui Dumnezeu, milostenia cea de suflet mântuitoare, rugăciunea necurmată, pocăinţa cu zdrobire, mărturisirea adevărată, conştiinţa neosândită, dragostea îndumnezeitoare şi restul lanţului de aur al virtuţilor. Mai învaţă care dintre virtuţi sunt ale trupului, care ale sufletului şi care ale minţii; cum, cât şi pentru ce fiind lucrate sunt bine primite sau dimpotrivă; care sunt patimile generale şi care cele particulare; iarăşi, care sunt ale trupului, care ale sufletului şi care ale minţii; şi cum poate cineva să se izbăvească lesne de acestea. Şi, ca să spun pe scurt, tâlcuiesc în amănunţime toate câte îl fac desăvârşit pe omul cel după Hristos.
Iar ╨lucru minunat!╨ cuvintele acestor fericiţi Bătrâni, chiar dacă sunt simple şi aşezate în frază nemeşteşugită, sunt însă atât de bogate în putere şi iscusinţă, încât îi conving aproape pe toţi cei care le ascultă. Căci s-a întâmplat adeseori ca mulţi să le vorbească altora din felurite scrieri, neputând să-i convingă; şi când veni vorba de un singur cuvânt sau de o singură faptă a Părinţilor acestora înţelepţi, i-au înduplecat îndată, atrăgându-i spre învoire pe cei care îi ascultau. Dacă, aşa cum spun înţelepţii, unealta moralei are ca scop să convingă, cuvintele Părinţilor au pe lângă puterea de convingere şi constrângerea şi ╨cum să spun?╨ te silesc oarecum să te îndupleci, având negreşit din lucruri încredinţarea adevărului. Dar şi zicala: „Ai văzut tânăr care aleargă? L-a înşelat un Bătrân!” adevereşte chiar acest lucru. Aşa că cel care numeşte cuvintele acestor dumnezeieşti Părinţi dreptare, canoane şi legi ale filosofiei morale va spune tot adevărul.
Iar Pavel acela, între monahi preacuvios ╨ctitor al Cinstitei Mănăstiri a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu „Everghetidos” (Binefăcătoarea), de unde a fost şi el numit „Everghetinos”╨ ştia că aceste cuvinte sunt de mult folos tuturor, însă risipite ici şi acolo. Le-a aşezat în capitole şi teme, pentru a fi mai uşor de cercetat, şi, împărţindu-le în patru cărţi, le-a adunat în plinătatea unui singur trup. Cartea era pentru toţi cei ce o ştiau lucru cu adevărat râvnit şi de folos, dar, din pricina ostenelii şi cheltuielii necesare pentru copierea ei, era la îndemâna puţinora. Iar celor care nu o ştiau, din pricina rarităţii şi a faptului că nu fusese tipărită, nu le era cunoscut nici că există. Aştepta deci, aşa cum se înţelege din cele spuse, pe cel care să o dea tiparului spre folosul tuturor şi să depună argintul curat şi cuvântător la zarafii cei cunoscători . Iar acesta era cel în toate strălucit, cinstitorul de Dumnezeu, prea nobilul domn Ioannis Kannas; cel cu suflet de Dumnezeu iubitor şi purtare ce îi urmează lui Hristos; cu vrere iubitoare de săraci, cuget darnic şi înzestrări, în ambele părţi , strălucitoare şi alese. Ar spune cineva că la dânsul se sălăşluiesc într-un singur suflet, de parcă ar fi înţelese între ele, toate virtuţile morale.
Acesta, deci, nu a lăsat nimănui întâietatea în întrecerile cele bune, ci, cum spune zicala, ar fi mutat munţii din loc, numai să nu rămână în urma celorlalţi, luptându-se din toată puterea să fie primul. Harnic şi lucrător în toate cele ce au folos de obşte, a socotit lucrul acesta comoară plină de câştig; şi râvna fierbinte pentru fraţi fiindu-i asemenea răsuflării, mai degrabă insuflat de harul cel de sus, a purces de unul singur la treabă, din îndemnul său lăuntric şi de bunăvoie. Căci trebuia ca cel ce strălucea prin virtuţile morale să-şi însuşească şi cartea morală după cuviinţă. Scoţând lumina aceasta preastrălucitoare a moralei din întunericul de mai înainte, ca de sub ascunzişul obrocului, a ridicat-o în sfeşnicul înalt şi în turnul de veghe al tipografiei prin cheltuiala proprie, a pregătit-o din belşug şi la îndemână pentru toţi, făcând-o cunoscută aproape în toată lumea în care s-a răspândit cuvântul mântuitor. Şi ridicând prin carte pe toţi spre lucrarea virtuţilor, iar printr-însele spre slava lui Dumnezeu, din aceasta se arată împreună-lucrător al slavei lui Dumnezeu. Căci a contribui la slăvirea lui Dumnezeu este în chip limpede slavă mai presus de slavă. Vedeţi cât de mare e înălţimea cinstei lui?
Fiind acum adus strălucit la lumină acest dreptar amănunţit al virtuţilor, această şcoală a nepătimirii, cugetul bătrân al înţelepţilor Părinţi, cucernica istorisire a sfaturilor bătrâneşti şi, într-un cuvânt, vistieria în general a tuturor bunătăţilor morale, să tacă Solonii! Să plece Licurgii! Să se acopere Socraţii! Să se ascundă Aristotelii şi Platonii şi toţi cei din afara [Bisericii] câţi au scris despre virtuţi morale, acum sau mai înainte! Toţi, ca după o învoială, să lase cărţii acesteia întâietatea! Căci, rătăcind departe de scopul moralei (celui cu adevărat bun), nu au avut drept capăt al filosofiei lor pe Dumnezeu şi numai pe El ╨care este Binele cel mai înalt, către Care îndreptându-se toată virtutea, e învrednicită de plată╨ ci binele vremelnic, cel după fire. Şi, neizbutind să ajungă la scop, e limpede că nici nu învaţă adevăratele virtuţi, de vreme ce, aşa cum spun ei înşişi, tot obiceiul se arată după scop.
Însă voi toţi cei părtaşi chemării cereşti şi drept-credincioase, care priviţi numai la Dumnezeu şi voiţi să vă împodobiţi sufletele cu tot felul virtuţii, întindeţi-vă mâinile ca nişte coloane de aur şi cuprindeţi cu multă bucurie şi cu îmbrăţişare sfântă cartea aceasta ca pe un snop sfânt, după cum spune Legea . Citiţi-o adesea, secerând roadele preaîmbelşugate ale folosului, şi nu obosiţi, vă rog, să mijlociţi la Domnul pentru cel care prin cheltuială a semănat, dar şi pentru cel care prin împreună-lucrare a udat; căci în felul acesta vă veţi arăta recunoştinţa. Iubindu-i pe Părinţii aceştia, pe care şi Domnul a ales să-i iubească , şi întrebându-i în fiecare zi, să vă rânduiţi viaţa ca şi cu nişte canoane prin poveţele lor bătrâneşti, de înţelepciune dumnezeiască, după porunca ce zice: Întreabă-l pe tatăl tău şi te va povăţui; pe bătrânii tăi şi îţi vor spune . Rânduindu-vă astfel, fie ca să vă arătaţi lucrători ai virtuţilor morale; şi lucrându-le pe acestea veţi slăvi pe Tatăl vostru din ceruri împreună cu Fiul Său Unul-Născut şi cu Duhul Său de viaţă făcător, Unul Dumnezeu a toate, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!