Archive for the 'Gheron Iosif Isihastul' Category

Gheron Iosif Isihastul. 15 august 1959 – 50 de ani de la adormire

elder-joseph1Biserica Ortodoxă este foarte prevăzătoare în ceea ce priveşte hotărârea canonizării vreunui Sfânt.

S-au scurt 50 de ani de la cuvioasa adormire a Vrednicului de pomenire Iosif Isihastul. Sunt suficienţi aceşti ai pentru ca Biserica să ia o decizie oficială ?

Sfinţii nu se grăbesc. Mulţi dintre ei au rămas, oficial, necunoscuţi, vreme de secole. Alţii, precum Sfântul Nectarie, Antim al Hiosului, Gheorghe Karslidis etc., de curând adormiţi, au fost canonizaţi foarte repede.

Criterii
În privinţa canonizării unui membru al ei, Biserica se sprijină pe două categorii de aspecte: a. Cele din timpul vieţii, şi b. Cele de după moarte.

În privinţa vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul, dau mărturie o serie de semne, atât din timpul vieţii, cât şi de după adormire, arătându-l a fi un mare Sfânt din tagma Cuvioşilor.

Pentru acest lucru, avem foarte multe mărturii directe şi indirecte, de la fii lui duhovniceşti. Cea mai vie dintre toate este, însă, autobiografia lui, aşa cum reiese din colecţia de scrisori către fii duhovniceşti, publicate de către Sfânta Mânăstire Filotheou (iar în româneşte, de către Ed. Bizantină, n.tr.). Printre multe alte mărturii, avem şi biografia scrisă de vrednicul de pomenire ucenic al său, Gheronda Iosif Vatopedinul, unul din membrii restrânsei lui comunităţi monahiceşti.

De curând, a fost editată o foarte importantă lucrare, Bătrânul meu, Gheron Iosif Isihastul (traducere în lucru tot la Editura Bizantină, n.tr.), cuprinzând alte mărturii vii, culese de către celălalt fiu duhovnicesc, fostul Egumen al Mânăstirii Filotheou, Arhimandritul Efrem, aflat în prezent în America, chinoviarh al mai multor mânăstiri care urmează „tipicul” Sfântului bătrân Iosif Isihastul.

Din cele pe care le-am auzit, personal, din gura nemincinoasă a unuia care a luptat alături de el, Bătrânul Arsenie, dar şi de la vrednicul de pomenire, bătrânul meu Papaharalambie, ba încă şi din epistolele scrise de însuşi Gheron Iosif, reies următoarele lucruri: împreună cu Bătrânul Arsenie, au trăit, vreme de 30 de ani, desculţi şi fără nici un fel de încălzire pe timpul iernii, undeva aproape de vârful Athonului. Pentru a se încălzi, făceau metanii şi închinăciuni până li se dezmorţeau trupurile oarecum, şi, mai mult, li se încălzeau sufletele de la harul Sfântului Duh. În privinţa canonului de rugăciune, făceau, zilnic, priveghere de toată noaptea, de dinainte de a apune soarele, şi până după ivirea zorilor.

Stând şi cugetând la nevoinţele dure, dincolo de fire, ale acestor atleţi, mintea o ia razna – este suficient să citim cele scrise de bătrân, pentru întărirea ucenicilor, despre aşezarea minţii în vremea privegherii de toată noaptea: „pentru ceasuri întregi, nu dau voie minţii să iasă din inimă”.

Câţi dintre noi reuşim, măcar pentru vreun minut, să ne ţinem mintea nemişcată ?

Despre post, ce să mai zic ? Vreme de 30 de ani au trăit cu hrană uscată, mâncând, de regulă, câţiva pesmeţi, o singură dată pe zi. Doar sâmbăta şi duminica mâncau altceva, ce se întâmpla să aibă la îndemână, în afară de carne, dar tot o singură dată în zi.

În privinţa curăţiei şi a cuminţeniei, a ieşit biruitor în urma luptei muceniceşti, corp la corp, cu dracul curviei, încă din floarea vârstei, la 32-33 de ani, dobândind liniştirea simţurilor şi nemişcarea faţă de patimile trupeşti.

Ani întregi nu s-a întins să doarmă pe pat, ci, după privegherea de toată noaptea, adormea puţină vreme pe un scăunel sau în strană (la fel se ostenea şi Bătrânul Arsenie).

Lupta cea bună, mucenicească, i-a adus bogată rodire în Duhul Sfânt. Din mărturiile fiilor săi duhovniceşti, dar şi din autobiografie, reiese faptul că, foarte de timpuriu, dobândise harisma înaintevederii şi a facerii de minuni. Cuviosul părinte, vrednic de pomenire, David Aghiopavlitul, mia povestit următorul lucru: „bunicul vostru, Iosif, este un mare Sfânt. Am avut, odată, o problemă foarte gravă, şi m-am dus la Aghia Anna, să-l găsesc. Încă departe fiind eu, i-a zis părintelui Atanasie: «fugi şi deschide părintelui David, se află la mare nevoie»; nu doar că ştia despre venirea şi despre problema mea, ci m-am întors de la el vindecat de patima mea şi uşurat sufleteşte”.

Într-una din scrisori, descrie, la persoana a treia: „am cunoscut un frate… care, pe când era în răpire… s-a aflat înconjurat de lumină. Înaintând spre un palat ceresc, alb ca zăpada, a văzut-o stând în poartă, pe Născătoarea de Dumnezeu…, purtând în braţe pe fiul său. Iar pe acel frate, Născătoarea de Dumnezeu l-a numit fiu al ei … iar preadulcele Prunc l-a mângâiat. Şi mi-a mai spus acel frate că, ori de câte ori îşi aduce aminte de acea vedere, sufletul lui simte mireasmă şi dulceaţă”.

În alt loc mărturiseşte că, făcând priveghere împreună cu bătrânul Arsenie, i s-au arătat trei prunci care l-au binecuvântat în timp ce cântau „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”.

Altădată, adâncit fiind în ispite, i s-a înfăţişat Domnul pe Cruce, cu rănile sângerânde din pricina cuielor, aşa cum Îl răstigniseră iudeii, şi zicându-i: „iată cât am pătimit eu pentru tine”.

Din această vedere, dar şi din mulţimea mărturiilor personale, tragem concluzia că, acest vrednic de pomenire ascet a întâmpinat, în demersul său monahicesc, o mulţime de ispite, fie în mod direct, din partea demonilor, fie din partea oamenilor. Ceea ce-l ridică şi mai mult în ochii noştri este faptul că niciodată nu a cârtit ori a avut ţinere de minte a răului faţă de duşmanii lui.

Dimpotrivă, se ruga din tot sufletul pentru mântuirea lor, răspunzând ingratitudinii, de câte ori avea ocazia, prin facere de bine şi iubire.

Semne de după adormire
Cele descrise mai sus se referă la petrecerea pe pământ a Cuviosului. Dintre cele de după adormire, cel dintâi semn nemincinos al Sfinţeniei este mireasma bineplăcută a moaştelor lui, dar şi mulţimea de minuni mărturisite atât de monahi, cât şi de laici.

Ar putea fi scrisă o nouă carte despre minunile de după moarte ale vrednicului de pomenire bătrân. S-a înfăţişat multora viu, mai ales ucenicilor lui. A vindecat boli incurabile. A continuat să-i înveţe şi să-i îndrume pe mulţi în arta rugăciunii minţii. Altora le-a atras atenţia asupra curselor şi greşelilor. I s-a arătat unei femei din America, ce trecuse din neştiinţă la secta „martorilor lui Iehova”, explicându-i că iliaştii denaturează cele scrise în Sfânta Scriptură. Atunci când aceasta l-a întrebat cine este, i-a răspuns: „Iosif Spileotul din Sfântul Munte”. Femeia a început să caute, iar când a dat peste o fotografie a lui, a strigat, surprinsă: „Acesta este !” Astfel, a lăsat înşelarea iliastă şi s-a reîntors în Biserică.

Cred că aceste puţine aduceri aminte constituie indicii nemincinoase că vrednicul de pomenire Iosif Isihastul este, în conştiinţa poporului credincios, un mare Sfânt contemporan.

Cuvântul hotărâtor pentru o recunoaştere oficială aparţine Bisericii.

Să avem parte de rugăciunea lui. Amin.

Monahul Iosif Dionisiatul