Archive for the 'Părinţi athoniţi' Category

Fericitul Gheron Ambrozie Aghioritul (21 dec. 1912 – 02 dec. 2006)

de Arhim. Efrem, Egumen al Sfintei Marii Mânăstiri Vatopedi, Sfântul Munte

Ieromonahul Ambrozie (în lume Spirídon Lázaris) a adormit în data de 2 Decembrie 2006 (după calendarul nou), în vârstă de 92 de ani. A fost duhovnic al Sfintei Mânăstiri Dadíou și al multor mii de creștini din toate părţile Greciei. Părintele Ambrozie s-a făcut izvor de mireasmă aghioritică a lui Hristos în lume, fiind unul dintre sfinţii contemporani care au împodobit Biserica, rod al Întrupării lui Hristos. Biserica, de-a lungul vremii, a fost o adevărată „uzină” producătoare de sfinţi, şi continuă până astăzi să îşi livreze „bunurile”.

Fericitul Părinte Ambrozie s-a născut în satul Lazarata Lefkadei din părinţi evlavioşi, dascălul Panagiotis Lázaris şi Luiza. A fost cel de-al patrulea copil al unei familii cu mulţi copii. Din cea mai fragedă vârstă, micul Ambrozie s-a vădit a fi un caracter liniştit, cu dragoste de Biserică. Felul său de a fi i-a fost modelat de evlavioasa sa mamă, care, din pricina lipei de acasă a soţului plecat în mai multe rânduri la război (războiul balcanic şi apoi cel dintâi mondial, n.tr.), a purtat toată greutatea creşterii copiilor.

Spiridon a făcut doar primele două clase de şcoală primară, fiind nevoit să îşi ajute mama la lucrul câmpului. Când i-a venit vremea, a plecat în stagiu militar vreme de trei ani, în garda palatului, fiind înalt, zvelt şi bine făcut.

Într-una din întrevederile pe care le-am avut cu fericitul gheronda, mi-a declarat că după efectuarea stagiului militar, ar fi vrut să meargă la Sfântul Munte, dar nu avea idee cum să ajungă acolo. S-a întâlnit, însă, cu un tânăr de vreo 25 de ani, care i-a spus: „Cunosc eu locurile, hai cu mine”. Ceea ce a şi făcut: s-au dus în port şi au luat vaporul.

Bineînţeles, zicea Gheronda, mi-a dat şi de mâncare, am mâncat împreună toate acele zile cât mi-a fost alături. Nu mi-a zis cum îl chema, dar nici eu nu l-am întrebat. Aşa am ajuns la Dafni, şi de-acolo, mergând pe jos, am intrat în Sfântul Munte.

Cât timp eram împreună cu el, mă simţeam foarte în siguranţă. M-a dus la Mânăstirea Xiropotamou, unde au la mare cinste pe cei 40 de Mucenici. M-a întrebat dacă vreau să mergem să ne închinăm şi am fost de acord: am intrat în biserică, în catholicon-ul Mânăstirii, şi, pe când sărutam icoana, ne-au înconjurat 40 de tineri bărbaţi. Atunci mi-a zis: „Sunt Sfinţii 40 de Mucenici, se bucură fiindcă o să te faci monah». De acolo am continuat drumul şi am ajuns la Cutlumuş. Aici ne-am oprit, mi-a arătat Mânăstirea şi mi-a zis: „Rămâi aici, Spiro. O să te faci monah, o să faci ascultare» şi… a dispărut.

Se pare că a fost vreun înger al Domnului ori îngerul lui păzitor. Spiridon a rămas acolo la mânăstire ca dokimos, iar la 25 de ani a fost tuns monah cu numele Hariton.

Într-o seară a fost pus de egumen să citească Ceasul al 9-lea. Hariton, aproape analfabet, s-a străduit, dar citea cu mare greutate. Egumenul s-a enervat şi l-a scos de la strană, trimiţându-l la chilie. În aceeaşi seară, pe când se ruga, i s-a arătat Maica Domnului şi, cu harul ei, într-o singură noapte, Hariton a învăţat întreaga Psaltire pe de rost. S-a învrednicit să fie învăţat direct de către Dumnezeu, aducându-ne aminte de Sfântul Grigorie Palama, care avea mari probleme cu învăţătura când era copil. Părinţii lui l-au dus la o Mânăstire, s-au rugat Maicii Domnului şi l-au pus să facă  metanii în fiecare seară şi să roage pe Maica Domnului să-l facă un învăţăcel bun. Astfel, a ajuns cel dintâi în clasă. Atunci, însă, când uita de metanii, nu primea note bune.

Într-o vară, părintele Hariton se afla la lucru în grădină. Îi era foame şi, văzând un smochin, s-a suit în el, să mănânce smochine. În Sfântul Munte, însă, nu le este permis monahilor să mănânce altceva în afara celor puse pe masa de obşte, deoarece este considerată mâncare pe ascuns, o încălcare serioasă a rânduielii. După ce a mâncat câteva smochine, a alunecat, însă, şi a căzut din copac. Fiindcă îşi rupsese piciorul, a rămas căzut jos, gemând de durere. Căzuse de dimineaţă, şi abia dupamiază, după ce l-au căutat îndelung, ceilalţi monahi l-au găsit căzut în livadă, cu dureri mari. L-au pus pe o uşă şi patru oameni l-au cărat până la chilie, căci era corpolent. Mărturisea Părintele Ambrozie: Pe când eram în pat şi aveam dureri mari, vedeam vizavi paraclisul Sfinţilor fără de Arginţi şi i-am rugat să mă ajute. La un moment dat au apărut doi medici cu bluze albe şi se sileau să îmi pună piciorul la loc. «Trage, Cosma !» zicea unul, «Ţine d-aici, Damiane !» zicea celălalt. Şi în cinci minute mi-au trecut toate durerile şi m-am făcut bine. Când m-au văzut fraţii din mânăstire complet sănătos, au dat slavă lui Dumnezeu şi Sfinţilor fără de Arginţi.

În vremea aceea, în Mânăstirea Cutlumuş se găseau cinci monahi tineri şi un gheronda în vârstă. Unii din cei tineri gândeau că ar fi bine să-i ia locul bătrânului. A aflat, însă, gheronda, şi a hotărât îndepărtarea celor cinci monahi. Însoţit de Poliţie, monahul Hariton a fost exilat la Mânăstirea Hilandar. Acolo a avut multe greutăţi şi a trecut prin multe boli, astfel că a fost silit să iasă în lume. L-a căutat pe Gheronda Porfirie, care l-a sfătuit să se ducă la Mânăstirea Dadiou, aflată în paragină. Acolo a găsit doar şoareci, şerpi şi alte sălbăticiuni. Gheronda Porfirie l-a sfătuit, însă: „Stai acolo, fă răbdare şi ascultare, şi Dumnezeu te va ajuta”.

Fericiţii Părinţi Porfirie Kausokalivitul (+ 2 dec. 1991) şi Ambrozie Aghioritul (+ 2 dec. 2006), împreună cu câţiva mireni

Astfel, a reluat fiinţă mânăstirea Dadiou, cu obşte de maici. Mitropolitul Fthiotidei, Ambrozie, îl preţuia pe Gheronda, aşa că l-a făcut ieromonah şi i- dat numele său, Ambrozie.

În urma unei lovituri la picior, Gheronda a trebuit să sufere o operaţie la şold, unde i s-a pus o proteză de platină. Avea, însă, dureri, în continuare. Mitropolitul de atunci al Elveţiei, Damaschin, l-a luat în Elveţia să-l vadă medicii de acolo. La spital s-a constatat că proteza era cu 1 milimetru mai mare decât ar fi trebuit să fie, fiind necesară o nouă intervenţie. Au fost făcute şi alte analize generale, în urma cărora a ieşit la iveală o piatră de mărimea unei portocale la rinichiul stâng, care necesita, la rândul ei, o intervenţie chirurgicală. Povestea Gheronda: Pe când eram singur în salon, a apărut un monah. Am ieşit împreună pe balcon şi ne-am aşezat să stăm de vorbă. Am vorbit vreun sfert de oră şi i-am spus despre operaţie şi despre piatra de la rinichi. Atunci monahul îmi zise: «Sunt Sfântul Nectarie şi am venit să te văd. Şi eu am fost bolnăvicios, mi-am dat sufletul în sptalul Aretaieios. Am răbdat defăimărea şi boala, făcând răbdare. Dumnezeu m-a dat mult har pentru răbdarea ce-am făcut». Apoi m-a atins şi a plecat. După ce-a ieşit Sfântul Nectarie mi-a venit să mă duc la toaletă. Împreună cu udul a ieşit şi o piatră de mărimea unei mici portocale, pe care am luat-o într-un şerveţel şi am pus-o în sertarul noptierei.

Ziua următoae urma să aibă loc operaţia. Vine, aşadar, medicul şi-mi zice: «Pregăteşte-te de operaţie !». Eu îi zic că nu mai am nevoie de nici o operaţie. I-am deschis sertarul şi i-am arătat piatra. Când a văzut-o, a zis: «Voi, ortodocşii, aveţi credinţă vie, noi am alterat-o». Operaţia nu a mai avut loc, iar piatra a stat pe biroul doctorului multă vreme.

Ceea ce am văzut eu la Gheronda, în afară de arătările sfinţilor, atât de intense şi dificil de aflat la alţi oameni din zilele noastre, a fost faptul că trăia într-o mare obscuritate acolo la Dadiou. Nu-i plăcea să fie văzut, nu-i plăcea să iasă în faţă, să se arate. Acesta e unul dintre motivele pentru care nici nu a adunat o obşte mare de monahii. Mi-a spus odată: Am rămas aici, am trăit în simplitate, m-am preocupat cu rugăciunea, cu Liturghia… Nu-i plăcea deloc să se lase văzut.

Nici măcar cei din sat, din Dadi, nu-l ştiau bine. Şi acolo cobora rar de tot. Dacă se găsea la Mânăstire, făcea diverse treburi, avea griă de slujbe şi se preocupa îndeosebi de rugăciune, cam asta îmi spunea. Vedeam şi eu că, după ce-i spuneam câte ceva, imediat se retragea în sine şi se ruga. Şi dădea sfaturi foarte bune. Îmi spunea cât de mult îl ajută Harul lui Dumnezeu: Eu sunt om analfabet şi vin aici atâţia oameni educaţi, profesori universitari, şi mi se deschide mintea şi le spun atâtea lucruri, că şi eu mă întreb de unde le spun.

S-a dus cineva la Gheronda şi l-a-ntrebat: „Eu ce-o să fac ?”, iar Gheronda i-a răspuns: Tu o să te faci monah. Iar acela, deşi nici nu se gândea la aşa ceva, a simţit înlăuntrul lui aşa o aprindere, şi s-a făcut monah.

Îl puteai întâlni la metocul din Atena şi vedeai că nu era din lumea aceasta. Era un eremit. Îşi ţinea programul de monah. Se trezea noaptea şi se ruga…

Gheronda iubea mult pe Maica Domnului. Ne-a rugat, şi i-am dus Sfântul Brâu; foarte mult l-a odihnit faptul că a avut Sfântul Brâu la Dadi şi cu multă zdrobire şi cutremur l-a primit.

Prima oară când l-am văzut mi-a povestit întâmplarea cu Sfântul Nectarie, când l-a întâlnit la Geneva şi l-a chemat pe balcon: Hai să mergem să stăm afară, e răcoare etc. Şi să-i scoată piatra de la rinichi ? Astea sunt lucruri de temut, nu este teatru. Sunt semne mari astea, nu lucruri uşoare.
Gheronda Ambrozie a adormit în aceeaşi zi cu Gheronda Porfirie, 2 decembrie, după 15 ani. A fost un om al lui Dumnezeu. Biserica este trupul mistic al lui Hristos.

Noi, de ficare dată când treceam prin Atena, treceam să-l vedem. Să avem parte de rugăciunea lui. După adormire, am pus nume de monah Ambrozie, întru amintirea lui. Viaţa lui, prezenţa şi mărturia lui Hristos din viaţa lui, ne întăresc credinţa.

Să avem parte de rugăciunea lui !

Părinţi athoniţi: Monahul Trifon, pustnic în Capsala

IMG_4680Pe acest ascet l-a cunoscut fericitul părinte Paisie care mi-a şi povestit cele ce urmează în legătură cu viaţa acestuia în Grădina sfântă a Maicii Domnului.

Părintele Trifon s-a născut în România şi la înce­putul secolului XX a venit în Sfântul Munte împre­ună cu alţi români. S-a aşezat în chiliile din Capsala, zona pustnicească ce se întinde între Mă­năstirile Pantocrator şi Stavronichita. Acolo a trăit aproape 40 de ani singur cu desăvârşire, fără obşte, fără ajutorul vreunui ucenic. A adormit la 15 august 1978.

Gheron Trifon, îmi spunea Părintele Paisie, se dispreţuia pe sine în mod desăvârşit. Preţ de 20 de ani a purtat o dulamă, o rasă, un pantalon şi un fes. Spăla pantalonul şi-şi acoperea goliciunea cu dulama. Spăla dulama şi rămânea în pantaloni. Când erau lunile de iarnă sau ploua mult nu-şi mai spăla hainele pentru că nu putea să le mai usuce. Aşa că le purta luni de-a rândul, deşi puţeau de la un timp. Îndura cu răbdarea lui Iov toate lipsurile vieţii pentru a dobândi bunurile cereşti.

În ultimii 20 de ani ai vieţii a orbit aproape desă­vârşit. Nu a acceptat însă să fie îngrijit de vreo chi­lie sau Mănăstire. Colibioara sa era zidită din piatră şi era acoperită cu paie. Acolo trăia ca un exilat, neavând legături, cunoştinţe şi întâlniri cu alţi Pă­rinţi aghioriţi. Acolo a trăit cercetări cereşti ale Sfinţilor şi a produs ca o albină mierea isihiei şi a virtuţilor. Preţ de 40 de ani s-a luptat cu trupul, cu diavolul şi cu patimile, ieşind biruitor. Hristos i-a dăruit harisme, mai ales cea a rugăciunii şi a nepătimirii. Nu-l interesa nimic, în afară de a-şi îm­plini legătura şi comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Deşi prin acoperiş picura apă, totuşi, nu s-a îngrijit să-l repare, pentru că avea mintea şi vieţuirea în cer. De mai multe ori, părintele Paisie i-a spus să-l lase să-i repare acoperişul.

– Unde dormi, binecuvântatule, când e vreme rea şi ploaie?

– Pe bătrânul Trifon nu-l deranjează ploaia. Când mă udă leoarcă pe o parte, mă întorc pe cealaltă. Nu-i nevoie să-mi faci nimic. Bine e aşa. Vai mie, oare m-am îngrijit să-mi fac chilia din cer?

Lângă căsuţă îşi săpase o groapă ca să adune apa de ploaie. Odată părintele Paisie i-a spus:

– Părinte Trifon, o să cazi în groapa asta într-o zi, când o să mergi să scoţi apă şi cine o să te mai scoată?

– Dumnezeu nu lasă pe Trifon să cadă în groapă. Dacă o să cad înăuntru, Dumnezeu o să mă scoată afară.

Îşi lăsase cu desăvârşire viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Nu-l mai interesa nimic pământesc. Îşi amintea neîncetat de moarte, de chinurile iadului, de judecată. Toate acestea îi curăţiseră inima şi mintea şi îi aduceau belşug de lacrimi în ochi.

Părintele Xenofon, un român care trăia în veci­nătate, l-a rugat de mai multe ori să vină la el la chilie să trăiască împreună. Părintele Trifon îi răs­punsese însă:

– Bătrânul Trifon, părinte Xenofon, a lăsat pă­rinţi, fraţi, ţară, rude, prieteni, a lăsat lumea şi s-a făcut monah. Toate le-a lăsat ca să-l iconomisească părintele Xenofon, sau Dumnezeu? Deci, dacă nu mă iconomiseşte Dumnezeu, cum o să mă mai iconomisească părintele Xenofon? Nu. Trifon nu acceptă iconomii. O să rămână în chilia lui până la moarte.

– Pot să vin să te văd? Să-ţi aduc pâine, măsline, verdeţuri, posmagi?

– Să vii. Da să nu stai mult. Puţin şi apoi să pleci. Să vii o dată la două săptămâni. Nu vreau să văd om des, pentru că îmi pleacă Hristos sau îngerul.

Părintele Paisie l-a întrebat:

– Când nu vine părintele Xenofon să-ţi aducă mâncare, ce mănânci?

– Eu sunt oiţă. Mănânc ierburi. Scurm jos şi mă­nânc.

Avea atâta smerenie şi dispreţ pentru trupul său, încât credeai că vorbeşte de altcineva. Rugăciunea lui se înălţa la înălţimi de nebănuit. Chipul nu-i mai era, atunci, acelaşi. Neîncetat suferea schimbări bune şi adăuga har peste har. Deoarece atinsese fericita nepătimire, trăia ca un mic copil, fără răutate şi fără curiozitate. Simplu la vorbă, simplu la mers, simplu în purtare. Odată, pe când lucra în grădină cu părintele Paisie, i s-a dezvelit goliciunea, dar el nu s-a ruşi­nat. Nici nu se gândea că ar putea să-l smintească pe celălalt. Şi-a acoperit golătatea cu naturaleţe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu puţine luni înainte de a muri, l-a vizitat un tâ­năr monah, cunoscut de-al meu, părintele D. Iată ce mi-a povestit la întoarcere:

În coliba lui, părintele Trifon nu are nici pat, nici scaun, nici masă. În curte sunt aruncate conserve goale pe care le-a adunat de pe aiurea, ca să dea im­presia că mănâncă peşte şi alte delicatesuri. Foarte puţine haine am văzut atârnate în chilie. Într-un in­terval scurt de timp l-am vizitat de trei ori. Se pre­face nebun, dar în nebuniile pe care le spune îţi aruncă tot felul de adevăruri. De aceea, trebuie să fii atent când vorbeşte, pentru că poate spune lucruri mari, descoperite lui de Dumnezeu, dar în cuvinte ce par fără noimă.

Mie mi-a spus toate problemele pe care le am şi ce trebuie să fac ca să le depăşesc, fără ca eu să-i fi spus ceva. Mi-a spus şi de ce boli sufăr. Când l-am întâlnit prima oară în curtea chiliei sale, îşi acope­rise goliciunea cu o haină, în timp ce pe cap purta un ciorap.

– Blagosloviţi, părinte!

– Domnul.

Când ne-a văzut (mai eram cu câţiva fraţi) s-a ri­dicat încet-încet, că era bătrân, şi, cu un baston, s-a îndreptat spre căsuţă, bombănind. Noi îl urmam şi auzeam:

– Eu nu ştiu nimic. Toate sunt scrise în cărţi. Monahul trebuie să facă 3000 de metanii. E interzis să se fotografieze. Doar lui Dumnezeu i se aduce închinare. Eu am avut 3000 de drahme. A venit hoţul şi mi le-a furat. Cu geamul închis, cum a in­trat şi m-a furat ?

Şi-a întors privirea spre mine, m-a privit fix şi şi-a continuat nebuniile:

– Fratele meu, nu le bea pe toate. Boul bea, bea, bea, dar apoi crapă. Eu stăpânesc toate. Zbor în Anglia, Franţa şi Cipru şi oriunde vreau. Merg şi în Cipru. M-a privit dulce şi a zâmbit, pentru că eu sunt cipriot.

Cu ocazia altei vizite, l-am heretisit şi l-am între­bat:

– Ce faci?

– Lupt, frate.

Apoi a început iarăşi să vorbească în mod nebu­nesc:

– Să mergi să spui la toţi „binecuvântaţi”. Lasă-i să zică ce vor. Nu lua aminte la ce zic alţii.

Într-adevăr, eu aveam o ispită cu un frate din Mănăstire, iar Părintele Trifon îmi spunea ce să fac, fără ca eu să-i fi descoperit ceva. Mi-a mai spus şi ce ascultare avea respectivul frate şi ce ascultare am eu şi în ce fel să o împlinesc mai bine. Orice aş fi vrut să-l întreb, puneam întrebarea în minte iar el începea să-mi răspundă printre tot felul de nebunii.

A treia oară m-am dus împreună cu trei creştini. El era îmbrăcat ca de obicei. Mă privea doar pe mine, ca şi cum ceilalţi nici nu ar fi existat. Mă sfătuia duhovniceşte:

– Nu te îngrijora. Fă ascultare, iubire şi smerenie. Pentru problema ta nu te necăji. O să trimit eu un om ca să vorbească cu părintele stareţ al tău, ca să se bucure şi mama ta care te priveşte din cer şi se mândreşte cu tine.

Mama mea într-adevăr murise de câţiva ani, iar părintele Trifon ştia. Şi creştinilor cu care eram, le-a descoperit dezlegarea la diferite probleme. Nu m-a impresionat doar harisma sa de înainte-vedere, ci şi sfaturile lui. Dacă ar fi fost rătăcit şi înşelat, cum spuneau unii, cum ar fi putut să-mi dea sfaturi du­hovniceşti foarte bune?

Ucenicul unui bătrân din vecinătate a mers, din dragoste, să-i pună două foi de tablă pe acoperişul coridorului, ca să aibă bietul părinte Trifon unde să se adăpostească de ploaie. Acesta, fără nici un cu­vânt, i-a dat de înţeles că foile sunt de prisos: de dimineaţă până seara a stat afară în picioare, ne­mişcat, sprijinit în baston. Tânărul l-a întrebat de ce stă aşa. El a răspuns:

– Meditez la numele lui Iisus.

Ca să mă încredinţez şi mai desăvârşit despre sfinţenia părintelui Trifon, a continuat părintele D., am mai întrebat despre el pe încă un vecin de-al său, monah zelotist, care mi-a spus:

– Omul acesta e un mister. Ce să-ţi zic? Nu l-am auzit niciodată să judece. Când vrea puţin posmag, vine şi-mi zice: „Dă-mi puţin pesmet şi-ţi aduc ver­deţuri”. Altă dată, mi-a zis: „Coase-mi dulama şi o să-ţi sap în grădină”. Niciodată nu a luat şi nu mi-a cerut nimic, fără să facă ceva în schimb. Este aproape zăvorât şi nu ştiu unde se împărtăşeşte.

Eu, continuă părintele D., l-am întrebat unde merge să se împărtăşească şi mi-a răspuns:

– De unde ştii tu, poate că sunt preot!

Altui frate care l-a vizitat, i-a spus următoarele: „Am ascultare. Plec la Atena. Du-te, du-te acum”. De aceea, stau şi mă întreb dacă nu cumva este unul din cei 12 sfinţi pustnici atoniţi care se nevoiesc goi, pentru că sărăcia, golătatea şi harismele lui te îndeamnă să te gândeşti la aşa ceva.

Odată a făcut cangrenă la un picior, iar vecinul l-a dus la medic. Părintele Trifon şi-a început iarăşi nebuniile lui, zicând lucruri dezlânate. Fără să-l cu­noască pe medic, îi zise:

– Panaiotis, fă tu ce ştii, şi Panaghia va face res­tul.

Medicul s-a pierdut cu firea, pentru că-i spusese pe nume fără să se cunoască dinainte. Situaţia pici­orului era foarte gravă. Trebuia ca Părintele Trifon să fie trimis la spital pentru a-i tăia piciorul. Bătrâ­nul, însă, a refuzat şi s-a întors la chilie. A luat de la medic doar o alifie, ca să nu se pună muştele pe rană. Dimineaţa următoare, vecinul l-a vizitat ca să vadă ce mai face. Îşi pusese o plantă sălbatică pe rană şi, în câteva zile, se însănătoşi cu desăvârşire.

Aici se termină şi istorisirile părintelui D., care a avut bunătatea de a mi le spune.

Bătrânul Trifon a adormit somnul drepţilor, înco­lăcit ca un şarpe într-un colţ al chiliei, învelit în zdrenţele lui. Trupul i-a rămas acolo 15 zile fără ca să ştie cineva de cuvioasa lui mutare, atât era de dezlipit de oameni, dar unit cu Dumnezeu şi cu lu­mea cerului. Vecinica lui pomenire.

Părinţi athoniţi – Monahul Vasile de la Mânăstirea Sfântul Pantelimon (ultima parte)

IMG_4680După ce m-am făcut monah, am ieşit prima oară în lume abia după 13 ani. Am vizitat casa părintească. Mama încă trăia. M-a primit şi mi-a spus: „Copile, de când ai plecat la Mănăstire, casa noastră s-a umplut de binecuvântare. Slavă Ţie, Dumnezeule”. Într-adevăr, Dumnezeu a binecuvântat pe toţi fraţii mei. Am în total 70 de nepoţi. Nu vă spun asta ca să-mi laud familia, ci ca exemplu. Unul din fraţii mei, Gheorghe, are un magazin de stofe şi mărunţişuri în Piaţa Victoria din Atena. Am rămas la el câteva zile. Eu nu m-am dus ca să-mi văd rudele, ci ca să-mi fac paşaportul pentru Ierusalim. Fratele meu, văzându-mă, m-a rugat să rămân cu el, adică să-mi las călugăria şi să fiu asociatul lui. Ca să fie sigur că nu plec, m-a pus să dorm cu el în cameră. Şi vă mărturisesc, o, părinţilor, păcatul meu. Am început să încuviinţez lăuntric, cu gândul. În acea noapte am văzut un vis înfricoşător. Mi s-a înfăţişat un tânăr înfricoşător care m-a întrebat cu asprime: „De ce te lupţi cu gândurile? Nu-ţi place acolo unde te am, părinte dragă?”. Eu m-am speriat şi, trezindu-mă, am strigat după ajutor. Era Sfântul Pantelimon. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am plecat pe ascuns. M-am întors la metania mea, lângă tânărul cel strălucitor, Sfântul Pantelimon, care mă iubeşte şi care m-a chemat lângă el.

– Cum putem dobândi rugăciunea şi să progre­săm în ea?

– Prin dorinţa rugăciunii. Komboskini-ul este temelia rugăciunii. Nu are valoare cantitatea, ci ca­litatea. De asemenea, să chemăm în rugăciune şi pe Sfinţii zilei şi ai săptămânii.

– Cum vom căpăta frica lui Dumnezeu?

– Putem să ne gândim la un tribunal pământesc. Prezenţa judecătorilor, spaima celui acuzat, aştepta­rea hotărârii etc. Toate acestea sunt o imagine a Ju­decăţii cereşti. Atunci Domnul ne va spune nouă, celor neglijenţi: „Fiule, tu ai primit cele bune în vi­aţa ta, mergi acum în focul cel vecinic”. De ase­meni pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr ne dă iarăşi imaginea fricii pe care o încearcă su­fletul în faţa necunoscutului.

– Simţiţi, părinte Vasile, adesea, lucrările harului dumnezeiesc în inima Sfinţiei Voastre ?

– Acestea sunt lucruri suprapământeşti şi suprafi­reşti şi nu pot să le mărturisesc în public. Doar atât pot să vă spun că, adesea, simt o străpungere foarte subţire, o înălţare sufletească, o bucurie şi o mul­ţumire lăuntrică pentru care nu găsesc cuvinte spre a le descrie. Ia gândiţi-vă, părinţilor, ce desfătări duhovniceşti trăim la o priveghere. Tot aşa şi la spovedanie, la Sfânta Împărtăşanie, cum suntem înainte, şi cum suntem după aceste Sfinte Taine.

– Trăim oare în zilele Antihristului ?

– Antihristul astăzi nu e doar unul, ci întreaga situaţie mondială a societăţii este antihristică. Avorturi, droguri, crimă, necinste… Turismul acesta deşănţat ce este? Oare nu e ca o dezlănţuire antihristică ce vine din Europa şi America şi asfixi­ază Mănăstirile şi Sfântul Munte? Un monah rus a scris o carte intitulată „Timpuri grele”. Mi-a plăcut în mod deosebit un paragraf pe care l-am şi învăţat pe de rost: „Modernismul urmăreşte o reformă ge­nerală în toate sectoarele societăţii omeneşti: în vi­aţa personală, în familie, în societate, în artă, în în­văţământ, în economie şi chiar în Biserică. Toate acestea sub pretextul libertăţii şi al egalităţii”. Dar pot toţi oamenii să fie la fel ?

– Ce vă amintiţi din ziua tunderii, părinte Vasile ?

– Tunderea întru monah m-a înălţat până la ceruri. La întrebările slujbei Schimei celei mari numi puteam înfrâna lacrimile de bucurie şi străpungere. Toată ziua am plâns şi mă simţeam în cer, ca şi cum aş fi vorbit cu îngerii. Vă spun adevărul: simţeam ca o miere cerească, o dulceaţă negrăită în suflet.

– Acum, la bătrâneţe, ce mângâieri vă dă Duhul Sfânt ?

– După cum Îl pun eu în lucrare. Mă rog ? El mă odihneşte, mă îndulceşte, mă linişteşte. Aşa îţi aminteşti şi de sfârşitul tău pământesc.

– Cum aşteptaţi moartea, părinte Vasile ? Vă e frică ?

– O aştept ca pe o mare călătorie, în care urmează să întâlnesc rude şi prieteni dragi. Frică, slavă Domnului, nu am. Am o nădejde adâncă în mila Domnului.

– Înainte de a pleca din lumea asta, ce sfaturi ne daţi ca moştenire duhovnicească?

– Să fiţi întotdeauna paşnici.

– Cum vom putea fi, când avem gânduri, tulbu­rare şi egoism?

– Dumnezeu ne-a dat viaţa aceasta ca un timp de lupte duhovniceşti. Ne vom lupta în ascultare, ca să zdrobim, cu harul lui Dumnezeu, voile noastre rele şi egoismul nostru. Ne vom lupta pentru iubire, iertând greşeala fratelui nostru. Îi vom ajuta pe cei aflaţi în nevoi, şi cu fapta şi cu rugăciunea. Vom trăi mereu în „pacea care covârşeşte toată mintea”, dacă vom iubi smerenia, dacă ne vom bucura de reuşita al­tora, dacă vom plânge pentru păcatele altora şi dacă vom cere întotdeauna mila lui Dumnezeu, fără să ne sprijinim pe puterile noastre.

– Înainte de a pleca la Mănăstirea dumneavoastră, mai spuneţi-ne două vorbe de mântuire.

– Mântuirea noastră, părinţilor, se întemeiază pe iubire şi pe ascultare. O avem, prin urmare, în pro­priile mâini. Zace în bunătatea şi blândeţea pe care trebuie să le avem, cu harul lui Dumnezeu.

După aceste ultime cuvinte, iubitul nostru frate, părintele Vasile, ne-a salutat de despărţire. I-am mulţumit şi i-am urat „rai bun”, aşa cum şi-a dorit de mic copil.

Părinţi athoniţi. Monahul Vasile de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (prima parte)

IMG_4680Părintele Vasile e ultimul monah grec din Mănăstirea deja rusească a Sfântului Pantelimon. Mai demult trăiau aici numeroşi greci, căci până în 1975 ea a avut, după cum se ştie, egumen grec, şi a fost grecească. Mănăstirea Sfântul Pantelimon e legată duhovniceşte de Mănăstirea noastră, a Grigoriului. Părintele Vasile vine la noi cel puţin o dată pe an pentru a se spovedi şi pentru a se întreţine duhovniceşte cu părinţii de aici.

Într-o duminică de octombrie a anului 1986, după Pavecerniţă, obştea s-a adunat pentru obişnuita sinaxă săptămânală în sinodiconul Sfintei noastre Mănăstiri. Printre noi se afla şi părintele Vasile, pe atunci în vârstă de 77 de ani. După ce părintele Egumen ne-a ţinut un cuvânt ascetic foarte practic pentru viaţa noastră monahală, au urmat întrebările. Părintele Vasile a fost ţinta interesului nostru duhovnicesc, astfel încât, începând cu părintele Egumen Gheorghe şi continuând apoi cu alţi părinţi ai Mănăstirii noastre, părintele Vasile a fost supus unui tir de întrebări. El, cu simplitatea sa aghioritică, a îmbrăţişat cu multă bunăvoinţă dorinţa noastră de a ne împărtăşi din comoara duhovnicească pe care a câştigat-o în anii vieţuirii sale în Sfântul Athos.

– De unde sunteţi, părinte Vasile?

– M-am născut în Zachintos, în 1909. Părinţii mei au fost evlavioşi, mai ales mama, împreună cu care mergeam pe la Mănăstiri. Ştiţi că Zachinthosul e insula muzicii. Eu însă nu m-am dus niciodată la teatru, la concerte, la bâlciuri. Toată ziua lucram la câmp şi veneam acasă seara. Dacă aflam că se face pe undeva priveghere, sau Paraclisul, sau Sfânta Liturghie, alergam de îndată, chiar dacă eram bolnav. Când s-a însurat fratele meu m-au invitat şi pe mine împreună cu rudele la petrecerea de nuntă. Eu însă nu am acceptat în nici un chip. Ei mă trăgeau de haine, mă împingeau. M-au luat în spate, în cele din urmă, dar la jumătatea drumului am pretextat că trebuie să mă retrag pentru trebuinţa trupului şi aşa am fugit din mâinile lor, ca pasărea din laţ.

– Ce v-a îndemnat să vă faceţi monah?

– Dumnezeiescul dor, copiii mei. Din tinereţe mă ardea dorul mântuirii. Părinţii voiau să mă ţină lângă ei. Toţi fraţii mei s-au îmbogăţit, dar mie nimic nu-mi plăcea. Voiam să plec. Să trăiesc cu Dumnezeu. Aceasta era, desigur, voia Lui. Astfel, la vârsta de 41 de ani am venit la Sfântul Munte.

– Cum de v-aţi dus la Mănăstirea Sfântul Pantelimon?

– Cunoşteam un monah rus, părintele Veniamin. Când am trecut pe la el, m-a îmbrăţişat şi a stăruit să rămân acolo. Eu mă gândeam să rămân la Mănăstirea Cutlumuşiului. În iarna aceea m-am dus la Cutlumuşi, ca să încerc. Dar clima grea şi umedă de acolo m-a împiedicat să rămân, astfel încât am coborât la Mănăstirea Sfântul Pantelimon unde clima e mai sănătoasă şi aşezarea, fiind lângă mare, asemănătoare cu cea de acasă. Am găsit aici 14 monahi greci, cei mai mulţi din Constantinopol şi care erau cei mai buni psalţi din Sfântul Munte. Unul din ei, părintele Daniil, cântase, ca mirean, la Patriarhie. Îmi amintesc de ei cu multă dragoste: părintele Gherontie, părintele Isihie, părintele Nicodim, doi Macarie şi alţii. De când m-am dus, am slujit ca psalt preţ de 28 de ani în catholiconul Mănăstirii, care e închinat Sfântului Pantelimon. Ruşii îşi făceau slujba în limba lor în biserica Sfântului Acoperământ, iar noi în greceşte, în biserica de jos. După Sfânta Liturghie ajutam la diferite munci, mai ales la bucătărie şi la spitalul Mănăstirii.

– Aţi cunoscut şi alţi monahi sfinţi, în afară de Sfântul Siluan în Mănăstirea dumneavoastră, părinte Vasile?

– Nu e doar Sfântul Siluan. Sunt mulţi Siluani şi acum. În anii din urmă au adormit mulţi părinţi sfinţi în Mănăstirea noastră. Aceştia au plâns mult pentru năpasta şi amarul şi sabia ce a căzut peste ţara lor. E vorba desigur de o robie exterioară, dar şi stăpânirea interioară a patimilor e încă şi mai rea.

– Ce ascultare aveţi acum?

– Acum sunt la pădurea Metocului nostru din Hromitsa, aproape de Ouranopoli. Mai sunt cu mine încă doi părinţi: părintele Macarie, care se ocupă de albine, şi părintele Alexie, cel cu via. Întâmpin multe ispite şi greutăţi, dar, în sfârşit … Prin omorârea patimilor mele, prin ascultare desăvârşită faţă de poruncile Stareţului nostru şi cu nădejde în Dumnezeu, cred că-mi voi sfârşi cu bine lupta. Când Stareţul m-a trimis acolo, mi-a spus: „Copilul meu, Vasile. Mă voi ruga pentru tine. Nu-ţi neglija canonul de rugăciune. Câte citim aici la Mănăstire, să citeşti şi acolo”. Astfel, văd cu mintea mâna şi rugăciunea Stareţului că mă sprijină şi mă ţin să nu cad în marea lumii care se află la doar patru kilometri de aici.

– Ce ispite aţi întâmpinat în Mănăstire, părinte?

– Ispitele sunt, copiii mei, amestecate cu fiinţa noastră. Purtăm cu toţii înlăuntrul nostru omul cel vechi al păcatului. De aceea ne-a adus aici Preabunul Dumnezeu. Să ne dăruim cu răbdare şi cu zel sfânt luptei duhovniceşti pentru curăţirea de patimi, pentru eliberarea de sub stăpânirea diavolului şi pentru intrarea noastră în Împărăţia Părintelui ceresc, încă din această viaţă.

Părinţi athoniţi. Monahul Pahomie de la Schitul Ivirului

IMG_4680

Din iulie 1994, părintele Paisie nu mai este printre noi. Acest mare ascet al Sfântului Munte a trăit la Chilia Panaguda de lângă Mănăstirea Cutlumuşi. Lângă el, toţi, monahi, laici, clerici, şi-au găsit odihna şi au primit putere pentru lupta lor duhovnicească. De la părintele Paisie am auzit, şi eu, mai multe relatări despre diferiţi părinţi îmbunătăţiţi pe care el i-a cunoscut. Între aceştia, adesea, părintele Paisie îl amintea pe părintele Pahomie. Ne spunea:

– Părinţilor, binecuvântarea şi rugăciunea părintelui Pahomie să le avem toţi. Era foarte simplu în purtări şi avea întotdeauna gânduri bune, puternice. Din cauza marii lui simplităţi, întorcea toate gândurile rele în gânduri bune. Se bucura foarte mult când făcea ascultare. Într-o seară Stareţul lui l-a trimis la Mănăstirea Iviron, de care depindea Schitul lor, ca să dea o sticlă de rachiu unui oarecare ieromonah de acolo, dar pe ascuns, ca să nu se scandalizeze ceilalţi. Modul în care s-a făcut „predarea” sticlei – într-o plasă lăsată noaptea pe fereastră, cu o sfoară – ar fi putut sminti pe părintele Pahomie; totuşi, el a făcut ascultare faţă de Stareţul lui, fără a analiza dacă modul este corect sau nu.
Zilnic, lucra la orice muncă îl trimitea Stareţul. Din această ascultare simţea o mare bucurie. Picioarele îi erau ca aripile şi zbura la orice slujire era rânduit. El însuşi le spunea cu multă simplitate celorlalţi părinţi ai Schitului: „Ce bucurie am! Ce bucurie! Fac ascultare faţă de Stareţ. M-a trimis Stareţul la ascultare. Am dus sticla la cutare ieromonah de la Mănăstirea Iviron. Poarta principală era închisă. Am legat sticla cu sfoară, acela a tras-o sus…”

Stareţul lui nu era dintre monahii aspri. Adesea se adunau la Chilia lor laici, vânători, muncitori. Munceau împreună, discutau lucruri lumeşti, dar părintele Pahomie nu se smintea de toate astea. Ajunsese la măsurile nepătimirii. Îi slujea pe toţi, le aducea apă, mâncare, dar nu vorbea cu nimeni dintre ei, nici nu asculta ce discutau. În suflet avea o mare bucurie şi pace şi har dumnezeiesc.

Adesea, îl foloseau în mod urât, pentru că era serviabil, bucuros şi ascultător până la nebunie. Aşa că, stareţul lui şi ceilalţi părinţi ai Schitului îl lăsau liber să spună şi să facă orice vrea. Îi rânduiseră cele mai grele munci, nu doar ale Chiliei lor, ci şi ale altor Chilii din Schit. De exemplu, Stareţul îl încărca cu icoanele pe care le pictau şi-l trimitea în portul Dafni, 5 ore de mers pe jos. El nu se împotrivea defel. Punea în spate povara şi oricui îl întreba răspundea: „A spus Stareţul, a spus Stareţul…”. Altă dată, Stareţul i-a pus în spate un sac de grâu, ca să-l ducă la Mănăstirea Filotheu pentru a-l măcina. A mers şi s-a întors bucuros ca întotdeauna, răbdător, fericit, zicând mereu acelaşi refren: „A spus Stareţul, a spus Stareţul, … Fac ascultare …”. Era fericit pentru că făcea ascultare şi nefericit dacă trecuse ziua fără vreo ascultare grea.

Era cu desăvârşire analfabet. Nu ştia nici să citească Evanghelia. Dar pentru că avea ascultare desăvârşită şi simplitate, ajunsese la o mare înălţime duhovnicească. Se împrietenise şi cu natura. Prindea cu mâna şerpii şi scorpionii. Zicea odată părintele Pahomie: „Blagoslovitul de frate al meu se teme de şerpi şi de scorpioni. Nu ştiu de ce. Eu uite aşa-i prind”. Şi arăta cum îi ia cu mâna. Odată, pe când lucra în grădină, a văzut un şarpe foarte mare, otrăvitor. În acel moment avea mult de lucru. S-a apropiat, a prins uşurel şarpele cu mâinile, fără să se tulbure deloc, şi l-a legat la brâu, ca pe o curea. Când şi-a terminat munca la grădină, a dezlegat binişor şarpele şi i-a spus: „Mergi cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului”. Niciodată nu ucidea animalele, nici măcar o muscă. Spunea că toate sunt zidirea şi făpturile lui Dumnezeu şi că trebuie să le iubim pentru că şi ele Îl slăvesc pe Dumnezeu, în felul lor.

Odată, unul din părinţii Schitului l-a întrebat:
– De ce, părinte Pahomie, prinzi şerpii cu mâna?
– Pentru că Hristosul nostru zice într-o carte, să prindem scorpiile şi şerpii fără să ne temem, pentru că şi ei sunt prietenii noştri.
Nimeni nu l-a auzit vreodată, a continuat Cuviosul Paisie, să vorbească de rău sau în deşert. Despre sine nu avea părere bună. Se considera o simplă curea de încălţări bună de aruncat, gunoiul lumii. Dar iubirea de Dumnezeu ardea înlăuntrul său şi era cu totul plin de Duhul Sfânt.

A avut un sfârşit cuvios. A adormit ca un copilaş, fără nici un zgomot, în casa sa. Prin harul lui Dumnezeu, a ştiut dinainte vremea morţii sale. Fie ca şi noi să ne învrednicim de un asemenea sfârşit sfânt.

Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire, părinte Pahomie. Roagă-te pentru noi!

Părinţi athoniţi – Teoctist Dionisiatul (continuare)

IMG_4680La insistenţele noastre, Părintele Teoctist a mai continuat cu o istorisire.
– Odată eram bucătar şi primisem poruncă să pregătesc năut. Am fiert năutul trei ore şi tot tare era. S-a terminat Liturghia şi masa trebuia servită. Eram silit să pun năutul în farfurii dar era încă nefiert, tare ca piatra. „Dumnezeule, ce să fac?” am strigat. Dintr-o dată mi-a venit un gând: „aruncă în mâncare uleiul din candela Sfântului Ştefan!”. După ce am aruncat în cazan uleiul, năutul a mai dat un clocot şi a fost moale.

– Aţi cunoscut personal purtarea de grijă a Sfântului Ioan Botezătorul, patronul Mănăstirii voastre?
– Eu nu. Părintele Visarion, însă, l-a văzut. Se plimba odată pe ţărmul mării şi, în dreptul proschinitarului Sfântului, i-a apărut însuşi Sfântul. L-a binecuvântat de trei ori şi l-a făcut inginer, fără să fi mers nici un an la şcoală.

Altă dată, îmi amintesc, mă îmbolnăvisem de gripă. Tuşeam şi aveam febră mare. Gândul mi-a spus să merg şi să mă închin la cele 15 Sfinte Moaşte ale Mănăstirii şi o să mă vindec. Într-adevăr, am găsit preotul de rând, mi-a scos Sfintele Moaşte, m-am închinat şi m-am însănătoşit.

– Părinte Teoctist, ce lucrare trebuie să săvârşim mai cu apăs pentru mântuirea noastră?
– Toate. Şi rugăciunea, şi ascultarea, şi iubirea, şi tăcerea şi slujbele. Ai văzut mâncarea? Vrei şi pâine, şi apă, şi usturoi, fructe etc. Încet, încet părinţilor, şi toate vor veni. E de ajuns să luptăm. Agurida încet-încet se face miere.

Părintele Teoctist iubea foarte mult Sfânta Euharistie. Mi-a spus că ea (Sfânta Euharistie) l-a adus la Mănăstire, altfel ar fi fost pierdut definitiv în lume. Se lăuda cu faptul că urmează rânduiala celor tineri la Sfânta Euharistie, spre deosebire de cei bătrâni care aveau o rânduială diferită, împărtăşindu-se mai rar.

Părintele Teoctist nu impresiona prin aspectul său exterior. Umbla aplecat şi arareori privea pe ceilalţi în faţă. Deoarece toată ziua şi noaptea umbla pe la paturile bolnavilor se încovoiase de spate. În mâna stângă ţinea un komboskini mare şi zicea rugăciunea. Se ferea să povestească întâmplări din viaţa sa, ci doar din a Sfinţilor. Modul povestirii era foarte viu şi expresiv. Bucura până în adânc inima celor cu care vorbea. Aşa, era iubit de toţi. Cei care-l cunoşteau bine, îl „vânau” de-a dreptul, numai ca să-l audă şi să-l vadă puţin.

Părinţii din Mănăstirea lui spun despre părintele Teoctist că este foarte iubitor de slujbe şi ascultător. Slujea oriunde era chemat: la bucătărie, la trapeză, ca cititor în biserică. Întotdeauna alerga cu simplitate călugărească şi bucurie. Răspândea bucurie şi pace. Niciodată nu s-a culcat seara având vreo pricină de supărare cu cineva. Se îngrijea să se împace dacă avusese vreo neînţelegere cu cineva. Odată a supărat pe un frate. Acesta fie din încer-care, fie din lucrare drăcească nu a vrut să-l ierte. Părintele Teoctist a căzut de trei ori şi i-a sărutat picioarele ca să ia iertare şi să se poată împărtăşi. Altă dată, nişte fraţi, ispitiţi de cel rău, l-au supărat chiar în ziua de Paşti, dar imediat s-au ruşinat pentru că au întâlnit pe blândul şi răbdătorul chip al părintelui Teoctist.

O altă întâmplare veselă ne-a relatat-o părintele P. de la Mănăstirea Dionisiu. Într-o zi un închinător şi-a pierdut şiragul de metanii la care ţinea foarte mult deoarece îl avea de la un monah aghiorit îm¬bunătăţit şi întotdeauna se ruga cu el. Se întristase mult de această pierdere şi îşi mărturisise durerea părintelui P., fără ca altcineva să ştie. A doua zi dimineaţa, la Sfânta Liturghie, în timp ce preotul rostea ecfonisul „Ale Tale dintru ale Tale…”, închinătorul nostru simţi o lovitură puternică dată în spate de părintele Teoctist care-i zise: „Na-ţi metaniile…” şi-i întinse iubitul şirag de metanii.

Părintele Teoctist venea şi la Mănăstirea noastră a Cuviosului Grigorie de praznicul Sfintei Anastasia, pe care o iubea foarte mult şi se ruga ei pentru tămăduirea sa. Aducea cu sine şi colivă pentru bătrâneii lui dragi.

Ultimii ani ai vieţii a suferit mult de stomac. În noaptea de Înviere din anul 1995 am văzut în Katoliconul Mănăstirii noastre un părinte de la Dionisiu. Îl chema pe medicul Mănăstirii noastre deoarece părintele Teoctist era foarte grav bolnav. Suferise o hemoragie internă. Dus la spital la Tesalonic, i s-au descoperit mai multe probleme: anemie, nu mai putea mânca, slăbire generală accentuată ş.a. Mintea însă îi era limpede şi puternică. Era foarte blând şi le spunea părinţilor Mănăstirii lui că toate aceste boli sunt darul lui Dumnezeu pentru mântuirea sa. A adormit cu pace în Domnul, fără nici o tulburare.

Cât a trăit, nu a obosit şi nu a stingherit pe nimeni. A iubit smerenia şi rugăciunea. Îîn ultimele luni de viaţă, îşi ascundea virtuţile făcând pe „nebunul”. Iubea foarte mult pe sfinţi, ale căror slujbe le citea la chilie. Întreaga minte îi era absorbită în contemplarea lăuntrică a lui Iisus şi de aceea aproape că niciodată nu-şi făcea rânduială în chilie, nu ştergea praful, nu se îngrijea de îmbrăcămintea sa. Simplitatea sa aghioritică ne atrăgea ca un magnet lângă sine. L-au iubit şi cunoscuţii şi străinii, şi monahi şi mireni. Ştia bine româneşte şi de aceea era pentru pelerinii români o comoară, pentru că îi conducea peste tot în Mănăstire, istorisindu-le cu multe amănunte vieţile Sfinţilor de acolo, istoricul Mănăstirii etc. Odată cu adormirea lui, s-a închis în Mănăstirea Dionisiu acest izvor al predaniei învăţăturilor dumnezeieşti către fraţii ortodocşi români.

Cuvioase părinte Teoctist al nostru, te-am iubit pentru harul şi multa ta simplitate, pentru purtarea ta frăţească nefăţarnică, pentru pilda ta vie prin care întotdeauna ne povăţuiai întru viaţa călugărească. Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire părinte.

Pomeneşte-ne şi pe noi la Dumnezeul cel ceresc. Amin.

Părinţi athoniţi. Bătrânul Teoctist Dionisiatul

IMG_4680Era o zi de iarnă a anului 1987. Cu barcagiul Mănăstirii noastre, părintele Nectarie, am pornit spre Mănăstirea Dionisiu. Aveam în program o discuţie duhovnicească cu părintele Teoctist Dionisiatul. L-am găsit la poarta Mănăstirii. Când ieşea din chilie mergea la intrarea Mănăstirii şi îi întreba pe vizitatori dacă s-au închinat la mormântul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, îngrijitorul de mulari. Dacă nu se închinaseră îi conducea la mormântul Sfântului din cimitirul Mănăstirii. Se închinau, aprindea candela şi le istorisea viaţa şi minunile Sfântului. Apoi îi ducea în chilia Sfântului în care stătea el însuşi acum. Din viaţa Sfântului ştim că într-o noapte Însuşi Hristos a venit în trup în chilie la Sfântul Nifon, l-a binecuvântat şi i-a arătat bunăvoinţa Sa pentru lupta şi smerenia sa. În locul respectiv, de mulţi ani, a fost pictată pe perete o icoană a Domnului. Acolo merg, sub povăţuirea părintelui Teoctist, mulţi închinători să vadă şi să se închine icoanei.
– Părinte Teoctist, blagosloviţi!
– Aaa, de unde sunteţi? De la Grigoriu, de la Grigoriu?
– Da părinte. Am venit să ne închinăm Sfântului Nifon.
Bucuros, ca întotdeauna, bătrânelul ne-a luat cu el ca să ne dea lămuriri, să ne povestească viaţa Sfântului, să ne sfătuiască… Ne-a dus în chilia sa. Ne-am închinat sfintei icoane şi ne-am aşezat să vorbim puţin. Ne-a impresionat chilia, care semăna cu o librărie religioasă. Peste tot erau icoane, de hârtie, pe lemn, de metal, aproape toate prăfuite. Cărţile, broşurile, pliantele, cărţile de rugăciuni, slujbele sfinţilor, lucrările patristice erau toate stivuite ici şi colo, gata să se prăbuşească, prăfuite, cele mai multe cu un semn de carte, pregătite să ofere cititorului hrana potrivită. Doar tavanul era curat, de se vedeau scândurile, deşi dacă ar fi fost posibil, părintele Teoctist ar fi pus şi acolo ceva din „bogăţia” de icoane şi cărţi.
– Părinte Teoctist, sunteţi de mulţi ani aici?
– Cu ajutorul Maicii Domnului sunt de 26 de ani. Aproape de când am venit sunt îngrijitorul bătrânilor. Cine altul să meargă? Eu m-am obişnuit deja aici şi ei cu mine. Îi iubesc şi mă iubesc. Mulţi bătrâni au trecut prin mâinile mele. Ce să vă spun părinţilor? În ceasul morţii unii sunt bucuroşi şi plini de pace, alţii se tem şi tremură. Aceasta în funcţie de modul în care şi-au trăit călugăria şi de lupta pe care au dus-o. Aşa va fi starea noastră în ceasul morţii.
– Unde te-ai născut părinte şi cum te-ai hotărât să vii la Mănăstire?
– M-am născut în satul Laiţa din Epir în 1919 din părinţi foarte credincioşi. Aceştia însă au murit curând şi ne-au lăsat orfani pe mine de 11 ani şi pe sora mea, de 7 ani. Când am mai crescut m-am dus la şcoala românească din satul nostru care funcţiona acolo pentru familiile de vlahi (aromâni). Când a izbucnit al doilea război mondial eram soldat. După liberare m-am îmbolnăvit de TBC. Timp de 5 ani am bolit. Medicamente nu erau iar medicii mă condamnaseră la moarte. Atunci m-am gândit să merg să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc ca să fiu pregătit. În acea noapte mi-a apărut în vis Sfântul Nicolae. M-a binecuvântat de trei ori şi mi-a spus: „Hai, de acum să posteşti Miercurile şi Vinerile”. Boala aceasta mi-a făcut bine. În ziua următoare m-am dus la o biserică să mă spovedesc. Am văzut în faţă una şi am intrat. Era închinată Sfântului Nicolae. M-am uitat la icoana lui şi era exact cum îmi apăruse în vis cu o noapte în urmă. M-am spovedit şi m-am împărtăşit şi m-am întors la sanatoriul unde eram internat. Şi iată, fraţilor, măririle lui Dumnezeu. Acelaşi doctor care-mi spusese că voi muri, după ce m-a pus la raze mi-a spus: „Poţi să pleci, nu ai nimic”.
După atâtea boli periculoase şi intervenţii dumnezeieşti ale Sfinţilor, s-a aprins în mine dorinţa de a lăsa lumea şi de a mă călugări ca să-mi mântuiesc sufletul. Ezitam însă pentru că nu ştiam dacă asta este voia lui Dumnezeu. Am cugetat şi m-am hotărât să merg la Tino, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi dacă o voi vedea cu ochii mei pe Maica Domnului să mă fac călugăr. Între timp îl visam adesea pe Cuviosul Nicodim Aghioritul care mă îndemna să mă fac monah. Tocmai citisem cartea lui „Deprinderi Duhovniceşti” şi de acolo cunoşteam că acela era el.
De 15 august 1959 m-am dus la Tino. Am văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată în negru, umblând prin biserică în ziua praznicului şi binecuvântând poporul. A văzut-o toată lumea şi din ochi curgeau lacrimile şuvoi. Toţi creştinii strigau: „Panaghia noastră, Panaghia noastră, mântuieşte-ne, miluieşte-ne”. Mi-am zis şi eu: „Vai, cine sunt că m-am învrednicit nemernicul s-o văd pe Maica Domnului? Eu păcătosul şi stricatul lumii!”. Părinţilor, credinţa noastră ortodoxă are taine mari şi negrăite. Fericit cel care crede şi iubeşte pe Dumnezeu. Acolo la Tino se fac multe minuni. Mare lucrare e să crezi în Dumnezeu şi în mila Lui.
– Părinte Teoctist, vă mai amintiţi şi alte istorisiri din viaţa dumneavoastră?
– Da, auziţi. Mătuşa mea, sora mamei mele, a văzut-o pe Sfânta Parascheva şi au vorbit o jumătate de oră. Când am văzut-o pe mătuşa mea după aceea m-am speriat; era galbenă ca ceara. „Ce ai păţit mătuşă?”. Mi-a spus că a vorbit cu Sfânta Parascheva, dar n-a vrut să-mi spună ce.
Într-o zi, înainte de a fi monah, stăteam la cafeneaua satului. Acolo, pe terasă, unii ziceau că există demoni, alţii că nu. Eu când am auzit discuţia, m-am băgat zicând: „Eh, demoni! Astea-s poveşti ieftine. Nu există nimic. Nu credeţi în treburi de-astea”. A auzit însă Dumnezeu cuvintele mele şi seara, când m-am întins în pat să mă culc, s-a trântit pe mine un drac greu ca piatra. Abia mai puteam să respir. Mă mir că nu am făcut stop cardiac. Numai ce zisesem că nu există draci şi acum… Mi-am amintit că învăţătorul nostru ne-a spus ca atunci când avem vreo ispită să spunem „Crezul” şi „Tatăl nostru”. Când am început să zic acestea, aa… m-am eliberat. Şi toată noaptea nu m-am oprit din a spune cele 2 rugăciuni.
Pe timpul războiului de eliberare am luptat în armata de rezistenţă. Când frontul a căzut, nemţii strângeau prizonierii în trenuri şi-i trimiteau în Germania. Adunaseră deja vreo 500 de oameni. Pe unii însă am văzut că-i dădeau jos din tren. Mi-a venit şi mie rândul şi am ascultat cu atenţie ce ziceau cei pe care-i lăsau liberi. I-am auzit zicând: „Mahomedan din Xanthi”. Când mi-a venit rândul am strigat şi eu: „mahomedan din Xanthi” şi mi-au dat drumul. Dar eu mi-am dat seama că asta era o lepădare de Hristos. Am fost la mulţi duhovnici şi toţi m-au sfătuit să-mi fac Mirungerea. Într-adevăr, un duhovnic de la Mănăstirea Sfântul Pavel m-a miruns şi astfel am reintrat în Biserica Ortodoxă.
Câţiva ani am fost responsabil la conacul mănăstirii din Careia. Pe 2 August aveam praznicul Sfântului Ştefan Protomartirul. Invitasem şi un ieromonah rus, părintele Dometie, om de mare virtute. Când a intrat în biserică s-a oprit.
– De ce nu intri să slujeşti, părinte Dometie?
– Nu vedeţi că slujeşte şi tămâiază altcineva? Ce nevoie mai e de mine?
Era Sfântul Ştefan, păzitorul conacului nostru, pe care noi însă nu-l vedeam.
Altă dată, după ce m-am împărtăşit, mi-a venit să vărs. Un gând mi-a răsărit în inimă: „ia ulei din candela Sfântului Ştefan şi unge-te pe frunte”. Eee… asta era! Vie este credinţa noastră, părinţilor! Mai am şi altele să vă spun dar, când sunt multe cuvinte, uităm de Dumnezeu.

(Va urma…)